Când Factura Nuntii A Sosit: Dragoste, Promisiuni și Dezamăgiri

— Irina, nu pot să cred că ai cheltuit atâția bani pe rochie! Ai văzut cât costă meniul la restaurant? — vocea mamei mele, Mariana, tremura de nervi și rușine. Stăteam în bucătăria noastră mică din Ploiești, cu facturile împrăștiate pe masă, iar Vlad, logodnicul meu, privea în gol, încercând să nu se bage.

Îmi simțeam obrajii arzând. Nu era vina mea că totul era atât de scump. Nu era vina mea că părinții mei îmi promiseseră încă din liceu că vor plăti nunta mea, „ca la carte”, să nu-mi lipsească nimic. Dar acum, cu două săptămâni înainte de marele eveniment, tata recunoștea cu voce stinsă că nu are banii. Firma lui dăduse faliment. Mama plângea în fiecare seară, iar eu mă simțeam prinsă între două lumi: visul meu de fată și realitatea crudă a familiei mele.

— Vlad, ce facem? — l-am întrebat într-o seară, după ce am ieșit din casa părinților mei. Mergeam pe stradă, sub felinarele galbene, iar el părea mai rece ca niciodată.

— Nu știu, Irina. Poate ar trebui să amânăm. Sau să facem ceva mai simplu. Nu vreau să ne certăm cu ai tăi pentru bani.

— Dar nu e corect! Ei au promis! — am izbucnit eu, simțind cum mi se rupe ceva în suflet.

A doua zi, mama a venit la mine cu ochii umflați de plâns.

— Irina, nu pot să dorm noaptea. Mă simt vinovată că te-am dezamăgit. Dar nu avem cum… Poate dacă vindeam apartamentul bunicii…

— Nu vreau să vindeți nimic! — am țipat eu. — Nu pentru mine!

În zilele care au urmat, fiecare discuție despre nuntă se transforma într-o ceartă. Sora mea mai mică, Andreea, mă acuza că sunt egoistă.

— Tu nu vezi că mama și tata abia se țin pe picioare? De ce nu poți să fii și tu mai modestă?

— Nu e vorba de modestie! E vorba că mi-au promis! — răspundeam eu, dar nici eu nu mai credeam în argumentele mele.

Vlad devenea tot mai distant. Într-o seară, după ce ne-am certat iar despre bani și invitați, mi-a spus:

— Irina, eu nu vreau să începem viața împreună cu atâta stres. Poate ar trebui să ne gândim dacă suntem pregătiți pentru asta.

M-am prăbușit pe pat și am plâns ore întregi. Îmi doream să fug undeva unde nimeni nu mă cunoaște. Să uit de rușinea de a anula nunta după ce toată lumea aflase deja. Să uit de privirile vecinilor care șușoteau pe la colțuri.

Într-o dimineață, tata a venit la mine cu o cafea și o privire blândă.

— Iartă-mă, fata tatei. Am vrut să-ți ofer totul, dar n-am reușit. Poate că e un semn să faci altfel lucrurile.

Am început să mă gândesc serios dacă dragostea noastră chiar depindea de o nuntă mare sau de promisiunile părinților mei. Am discutat cu Vlad și i-am propus să facem o cununie simplă la starea civilă, doar cu familia apropiată.

— Ești sigură? — m-a întrebat el uimit.

— Da. Vreau doar să fim noi doi împreună. Restul… sunt doar detalii.

Când le-am spus părinților decizia noastră, mama a izbucnit în plâns de ușurare. Tata m-a strâns în brațe și mi-a șoptit:

— Asta e adevărata maturitate, Irina.

Dar nu toată lumea a fost fericită. Mătușa Lenuța a sunat-o pe mama:

— Cum adică nu faceți nuntă? Ce-o să zică lumea?

Vecina de la trei a bătut la ușă cu o față lungă:

— Vai de capul vostru! Săracii de voi…

Am simțit rușinea ca pe o povară grea pe umeri. Dar am mers înainte. Cununia noastră a fost simplă, dar plină de emoție. Vlad mi-a zâmbit ca niciodată și am știut că am făcut alegerea corectă.

După câteva luni, părinții mei au început să-și revină financiar. Tata a găsit un nou loc de muncă, iar mama s-a apucat de croitorie acasă. Eu și Vlad ne-am mutat într-o garsonieră micuță și am început să construim ceva al nostru, fără iluzii sau promisiuni goale.

Uneori mă gândesc la toate certurile și lacrimile din acea perioadă și mă întreb: De ce punem atâta presiune pe noi pentru aparențe? Ce contează mai mult: promisiunile făcute sau dragostea reală dintre doi oameni?

Poate că povestea mea îi va face pe alții să-și pună aceeași întrebare: Merită să sacrificăm liniștea sufletească pentru a mulțumi lumea sau ar trebui să ne ascultăm inima?