Când inima tace, iar viața cere: Povestea unei căsnicii din obligație

— Nu mai pot, Zosia! Nu mai pot să mă prefac că totul e în regulă! am izbucnit într-o seară, când liniștea din apartamentul nostru mic din cartierul Titan devenise insuportabilă.

Ea s-a uitat la mine cu ochii ei mari, obosiți, și a oftat. — Nici eu nu mai pot, Vlad. Dar ce să facem? Avem rate, avem părinți care ne întreabă mereu când facem un copil, avem vecini care ne judecă dacă ne aud certându-ne.

Așa a început sfârșitul începutului nostru. Dar povestea noastră nu a fost niciodată una de iubire. Ne-am cunoscut la o petrecere de familie, unde mama mea și mătușa ei au complotat să ne așeze la aceeași masă. Eu tocmai pierdusem slujba la tipografie, iar Zosia era proaspăt ieșită dintr-o relație toxică. Ne-am privit, am zâmbit politicos și am vorbit despre vreme. Nimic nu a scânteiat între noi.

După câteva luni de întâlniri stângace, în care fiecare încerca să-și ascundă dezamăgirile personale, Zosia a rămas însărcinată. A fost un accident, dar în familiile noastre nu există accidente – doar obligații. Mama a început să plângă de bucurie, tata mi-a strâns mâna cu o mândrie pe care nu o mai văzusem la el de ani de zile. Părinții Zosiei au adus vorba despre nuntă înainte să apucăm noi să respirăm.

— Vlad, trebuie să faci ce e corect, mi-a spus tata într-o seară, în timp ce beam împreună o bere pe balconul apartamentului lor din Drumul Taberei. Nu poți lăsa fata asta singură. Așa se face la noi.

Am făcut ce era „corect”. Ne-am căsătorit într-o zi de toamnă ploioasă, cu rudele zâmbind fals și prietenii făcând glume proaste despre „dragostea la prima vedere”. Zosia era frumoasă în rochia ei simplă, dar ochii îi erau goi. Eu tremuram tot timpul, nu de emoție, ci de frică.

Copilul s-a pierdut după două luni. Un avort spontan care ne-a lăsat pe amândoi goi și vinovați. Mama Zosiei a plâns zile întregi, mama mea a venit cu supă caldă și sfaturi despre „cum să trecem peste”. Noi nu am vorbit despre asta niciodată.

Au trecut anii ca niște zile gri. Am găsit o slujbă la un call-center, Zosia s-a angajat contabilă la o firmă mică. Ne vedeam dimineața la cafea și seara la cină. Vorbeam despre facturi, despre prețul la gaze, despre ce mai face vecina de la trei care s-a despărțit iar de bărbatul ei. Niciodată despre noi.

Într-o zi, când mă întorceam acasă mai devreme decât de obicei, am găsit-o pe Zosia plângând în bucătărie. Avea telefonul în mână și tremura.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat-o.

— Nimic… doar că… nu mai pot să trăiesc așa. Simt că mă sufoc aici, Vlad. Parcă suntem doi străini care împart aceeași masă.

Am vrut să-i spun că simt la fel. Că uneori mă uit la ea și mă întreb cum ar fi fost viața mea dacă aș fi avut curajul să spun „nu” atunci când toți îmi spuneau „da”. Dar n-am spus nimic. Am luat-o în brațe și am plâns amândoi pentru tot ce nu am avut niciodată.

În familie au început să apară tensiuni. Mama insista să mergem la biserică împreună, ca să „ne apropiem sufletește”. Tata făcea glume despre „nepoți” la fiecare masă de duminică. Părinții Zosiei ne chemau des la masă și ne întrebau mereu dacă suntem fericiți.

Într-o seară, după o ceartă banală despre cine să ducă gunoiul, Zosia a izbucnit:

— Vlad, tu chiar crezi că putem trăi așa toată viața? Fără dragoste? Fără nimic?

— Nu știu… Poate că așa trăiesc toți. Poate că dragostea e doar în filme și în cărți.

— Nu cred! Eu vreau mai mult! Vreau să simt că trăiesc!

Am rămas mut. Pentru prima dată mi-am dat seama cât de mult ne-am mințit pe noi înșine. Cât de mult am lăsat presiunea familiei și a societății să ne dicteze viețile.

Într-o zi am primit un mesaj de la o fostă colegă de liceu, Irina. M-a invitat la o cafea „ca pe vremuri”. Am ezitat mult înainte să accept. M-am dus fără să-i spun Zosiei. Am râs cu Irina, am vorbit despre trecut și despre cum viața ne-a schimbat pe toți. Când m-am întors acasă, Zosia m-a privit lung:

— Ai fost fericit azi?

Nu am știut ce să răspund.

Au trecut luni de tăceri și încercări stângace de apropiere. Am mers la terapie de cuplu – două ședințe în care am vorbit mai mult cu psihologul decât unul cu celălalt. Am încercat să reaprindem ceva ce nu a existat niciodată.

Într-o dimineață rece de februarie, Zosia mi-a spus:

— Vlad, eu plec la mama pentru o vreme. Am nevoie să-mi dau seama cine sunt fără tine.

Am privit-o cum își face bagajul și mi-am dat seama cât de mult ne-am pierdut pe drum. Cât de mult ne-am sacrificat pentru niște reguli care nu ne aparțineau.

Acum stau singur în apartamentul nostru mic din Titan și mă întreb: oare câți dintre noi trăiesc vieți dictate de frică și obligație? Oare câți au curajul să aleagă cu inima?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar vă întreb: voi ce ați fi făcut în locul meu?