Când nota de plată a nunții a spart liniștea: între promisiuni, familie și adevăruri dureroase

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Sorin! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la el peste masa din bucătăria părinților lui. Era trecut de miezul nopții, iar în jurul nostru plutea un aer greu, amestec de cafea rece și tensiune. Mama lui, doamna Viorica, își frământa mâinile, evitând să mă privească în ochi. Tatăl lui, domnul Gică, se uita la podea, ca și cum ar fi vrut să dispară.

— Ioana, te rog… nu e vina lui Sorin, a șoptit Viorica. Am crezut că putem… dar s-au întâmplat multe… Nu avem banii.

M-am ridicat brusc de pe scaun. Mâinile îmi tremurau. Mâine trebuia să fie ziua noastră cea mare. Invitaseră peste o sută de rude de-ale lor, promițând că vor acoperi jumătate din costuri. Mama mea vânduse o bucată de pământ ca să ne ajute cu restul. Iar acum, cu doar câteva ore înainte de nuntă, aflam că nu există niciun ban din partea lor.

— Și când ați fi vrut să ne spuneți? Când venea chelnerul cu nota de plată? am întrebat cu voce stinsă.

Sorin s-a apropiat de mine și mi-a luat mâna.

— Ioana, știu că e greu… dar putem găsi o soluție. Putem vorbi cu restaurantul, poate ne lasă să plătim în rate…

— În rate? Pentru ce? Pentru ca rudele voastre să mănânce și să bea pe banii mei și ai mamei mele?

Am simțit cum lacrimile îmi ard obrajii. Nu era doar despre bani. Era despre promisiuni încălcate, despre rușinea pe care o simțeam față de mama mea, despre faptul că toată lumea din sat va vorbi despre noi.

— Ioana, nu e momentul să ne certăm… a încercat Sorin să mă liniștească.

— Nu e momentul? Atunci când? Când o să vină executorii?

Mama mea a intrat în bucătărie chiar atunci. Avea ochii roșii de plâns și ținea în mână telefonul.

— Ioana, am vorbit cu mătușa ta din București. Poate ne mai împrumută ea ceva bani… Dar nu știu dacă ajunge pentru toți invitații…

Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru. Visasem la ziua asta de când eram mică. Îmi imaginam rochia albă, dansul mirilor, zâmbetele tuturor. Acum totul se transforma într-un coșmar.

— Sorin, trebuie să faci ceva! a izbucnit mama mea. Nu e corect ca familia ta să ne lase baltă așa!

Sorin s-a uitat la părinții lui. Gică a ridicat din umeri.

— Fata mea, dacă am fi avut… Dar știi cum e cu pensiile astea… Și cu băiatul ăsta șomer de atâta timp…

M-am uitat la Sorin. Îl iubeam, dar pentru prima dată m-am întrebat dacă nu cumva dragostea nu e de ajuns. Dacă nu cumva meritam mai mult decât promisiuni goale și compromisuri.

Noaptea aceea a fost un șir nesfârșit de telefoane, calcule și lacrimi. Am sunat la restaurant; managerul ne-a spus că nu poate reduce prețul, dar că putem plăti diferența în două tranșe. Mama mea a început să-și sune toate rudele pentru împrumuturi. Eu și Sorin am stat pe canapea, ținându-ne de mână în tăcere.

— Poate ar trebui să anulăm totul… am spus într-un final.

Sorin a tresărit.

— Ioana, nu putem face asta! Ce o să zică lumea?

— Lumea? Lumea va vorbi oricum! Dar eu nu vreau să încep viața de familie cu datorii și resentimente!

A doua zi dimineață, când soarele abia răsărise peste casele din sat, am ieșit afară pe prispă. Mama mea stătea pe bancă și fuma o țigară, lucru rar la ea.

— Mamă… îmi pare rău că te-am băgat în asta…

Ea mi-a zâmbit trist.

— Ioana, eu vreau doar să fii fericită. Dar trebuie să te gândești bine: vrei o nuntă sau vrei o familie?

Cuvintele ei m-au lovit ca un trăsnet. Toată viața am crezut că nunta e începutul fericirii. Dar dacă era doar începutul problemelor?

La biserică, am mers cu inima grea. Sorin era palid și tăcut. Părinții lui evitau privirile tuturor. Rudele lor râdeau și glumeau fără griji.

Când preotul ne-a întrebat dacă vrem să ne unim destinele „la bine și la greu”, am simțit un nod în gât. M-am uitat la Sorin și am văzut în ochii lui aceeași teamă pe care o simțeam eu.

După slujbă, la restaurant, atmosfera era tensionată. Oamenii mâncau și beau fără să știe prin ce trecem noi. La un moment dat, l-am tras pe Sorin deoparte.

— Sorin… nu pot să fac asta. Nu pot să trăiesc cu gândul că totul a început cu o minciună.

El a oftat adânc.

— Ai dreptate… Dar ce facem acum?

— Ne cerem scuze față de toți și le spunem adevărul. Că nu avem bani pentru toată lumea și că trebuie să plece acasă mai devreme.

A fost cel mai greu moment din viața mea. Să recunosc în fața tuturor că nu avem bani, că familia lui Sorin ne-a lăsat baltă… Dar am făcut-o împreună. Unii au râs batjocoritor, alții au plecat supărați. Doar câțiva au rămas lângă noi până la final.

Seara târziu, când toată lumea plecase și rămăseserăm doar noi doi în sala goală, Sorin m-a luat în brațe.

— Poate că asta e adevărata nuntă: când rămânem doar noi doi și adevărul dintre noi.

Am plâns împreună până dimineața. Și am decis că nu contează ce spune lumea sau câți bani avem; contează doar dacă suntem sinceri unul cu altul.

Acum mă întreb: câți dintre noi alegem să trăim cu adevărul – oricât de dureros ar fi – sau preferăm minciuna dulce care ne ruinează încet? Ce ați fi făcut voi în locul meu?