Când răbdarea mea s-a sfârșit: Ultimatumul pe care i l-am dat soțului meu

— Iar ești la mama ta? am întrebat cu vocea tremurândă, încercând să-mi ascund furia. Era a treia oară săptămâna asta când îl sunam pe Radu și primeam același răspuns: „Da, Ioana, sunt la mama. A primit un covor nou și are nevoie de ajutor.”

Am închis telefonul fără să mai spun nimic. M-am uitat în jurul sufrageriei noastre, unde praful se așternea pe rafturile cu cărți, iar vasele murdare din chiuvetă mă priveau acuzator. M-am simțit singură, trădată, ca o piesă de mobilier uitată într-o casă care nu mai era a mea.

Când ne-am căsătorit, Radu mi-a promis că vom construi împreună un cămin. Dar de fiecare dată când apărea o problemă sau aveam nevoie de el, dispărea ca prin farmec la mama lui, doamna Viorica. O femeie puternică, văduvă de tânără, care nu l-a lăsat niciodată să crească cu adevărat. Îl suna pentru orice: să-i schimbe un bec, să-i care cumpărăturile, să-i mute mobila. Iar el, ca un copil ascultător, lăsa totul baltă și pleca.

— Ioana, nu înțelegi! Mama nu are pe nimeni altcineva! îmi spunea mereu când încercam să discutăm.

— Dar eu? Eu pe cine am? îi răspundeam cu lacrimi în ochi.

Într-o seară de joi, după ce am mâncat singură din nou, am auzit cheia răsucindu-se încet în ușă. Radu a intrat tiptil, ca și cum ar fi vrut să nu mă trezească. Dar eu îl așteptam pe întuneric.

— Ai ajuns? am spus sec.

S-a oprit în prag, surprins de tonul meu.

— Da… Mama a vrut să mute covorul în sufragerie și…

— Și ai stat acolo până la 11 noaptea? Radu, tu mai locuiești aici sau la mama ta?

A tăcut. S-a uitat în podea, evitând privirea mea.

— Ioana, te rog… Nu vreau să ne certăm.

— Nu ne certăm, Radu. Dar trebuie să alegi. Ori ești soțul meu și construim ceva împreună, ori rămâi băiatul mamei tale pentru totdeauna.

A izbucnit:

— Cum poți să-mi ceri asta? E mama! Nu pot s-o las singură!

— Dar poți să mă lași pe mine singură?

Am izbucnit în plâns. Toate frustrările adunate în ani de zile au ieșit la suprafață. Mi-am amintit de aniversarea noastră când a plecat pentru că mama lui avea febră. De Crăciunul când am stat singură la masă pentru că doamna Viorica voia sarmale „ca la mama acasă”. De toate serile când adormeam cu telefonul în mână, sperând că va veni acasă mai devreme.

— Ioana, nu e corect… Mama nu are pe nimeni…

— Nici eu nu mai am pe nimeni dacă tu nu ești aici! am țipat.

A doua zi dimineață am găsit un bilet pe masă: „Mă duc la mama. Trebuie să mă gândesc.”

Au trecut trei zile fără niciun semn de la el. Am plâns până nu am mai avut lacrimi. Am sunat-o pe sora mea, Anca:

— Nu mai pot, Anca! Parcă nu exist pentru el…

— Ioana, trebuie să te gândești la tine. Dacă nu pune limite acum, nu o va face niciodată.

M-am dus la serviciu ca un robot. Colegii mă întrebau dacă sunt bine. Le zâmbeam fals și mă ascundeam în baie ca să plâng. Seara mă uitam la pozele noastre din vacanță și mă întrebam unde s-a rupt totul.

În a patra zi, Radu s-a întors acasă. Avea ochii roșii și părea mai bătrân cu zece ani.

— Am vorbit cu mama… Nu a fost ușor. Plângea și mă ruga să nu o părăsesc…

— Nu ți-am cerut niciodată să o părăsești! Dar vreau să fim o familie! Să fim NOI pe primul loc!

A venit lângă mine și m-a luat de mână.

— Îmi pare rău, Ioana… Am fost egoist. M-am ascuns după grija pentru mama ca să nu-mi asum responsabilitatea aici, cu tine. Dar vreau să încercăm din nou… Să mergem la consiliere de cuplu… Să punem limite sănătoase.

Am simțit pentru prima dată că mă vede cu adevărat. Că poate există speranță.

Dar rana rămâne acolo. Încerc să iert, dar nu pot uita ușor nopțile de singurătate și promisiunile încălcate.

Mă întreb uneori: câte sacrificii sunt normale într-o căsnicie? Unde tragem linia între loialitatea față de părinți și cea față de partener? Voi ce ați face în locul meu?