Casa care ne-a despărțit: Povestea unei alegeri imposibile

— Nu pot să cred că-mi ceri asta, Mariana! am strigat, cu telefonul strâns în palmă, simțind cum sângele îmi urcă în obraji. Vocea soacrei mele răsuna rece și calculată la celălalt capăt al firului.

— Nu e nimic de neînțeles, Irina. Dacă vrei să vă mutați în casa noastră din centru, trebuie să treci proprietatea pe numele meu. E singura mea condiție. Știi bine că Vlad nu se pricepe la acte și oricum, totul rămâne în familie.

Am rămas cu ochii pironiți pe peretele din fața mea, încercând să-mi adun gândurile. Vlad era la muncă, iar fetița noastră, Ana, dormea liniștită în camera ei mică, cu pereți scorojiți și miros de igrasie. Ne chinuiam de ani buni într-un apartament de două camere la marginea Bucureștiului, visând la o viață mai bună. Casa părinților lui Vlad din centru părea o salvare — spațioasă, luminoasă, aproape de școală și de parc. Dar prețul… prețul era sufletul meu.

Am închis ochii și am inspirat adânc. Mariana nu era genul care să cedeze ușor. Întotdeauna a avut un fel al ei de a manipula lucrurile, de a-și impune voința sub masca grijii materne. Când Vlad a venit acasă, i-am povestit totul. S-a lăsat pe canapea, cu capul în mâini.

— Irina, știu că nu e corect… Dar mama mereu a fost așa. Dacă nu acceptăm, pierdem șansa la casa aia. Și Ana merită mai mult decât ce avem acum.

— Vlad, nu vezi că ne cere să renunțăm la orice siguranță? Dacă mâine se supără pe noi sau pățește ceva, rămânem pe drumuri! Nu pot să trăiesc cu gândul ăsta.

A urmat o săptămână de tăceri apăsătoare și certuri mocnite. Mariana mă suna zilnic, uneori prefăcându-se grijulie:

— Irina, gândește-te la Ana! Eu nu vreau decât binele vostru. Dar trebuie să am și eu o garanție că nu vindeți casa peste noapte.

Într-o seară, după ce Ana a adormit, Vlad a izbucnit:

— Poate că exagerezi! E mama mea! Nu crezi că ar trebui să avem mai multă încredere?

M-am ridicat brusc de la masă:

— Încredere? Când tot ce face e să ne controleze? Vlad, eu nu vreau să trăiesc ca o chiriașă în propria casă!

Am început să mă întreb dacă nu cumva eu eram problema. Poate eram prea suspicioasă. Poate că Mariana chiar voia doar să ne ajute. Dar ceva din tonul ei, din insistența cu care repeta „e pentru binele vostru”, mă făcea să simt că pierd controlul asupra propriei vieți.

Într-o duminică am mers la ei acasă pentru „discuția finală”. Masa era întinsă ca de sărbătoare: sarmale aburinde, cozonac proaspăt, vin roșu din beci. Mariana zâmbea larg, dar ochii îi erau reci ca gheața.

— Deci? V-ați hotărât?

Vlad m-a privit rugător. Am simțit cum toată greutatea deciziei apasă pe umerii mei.

— Mariana, am discutat mult și… nu putem accepta condiția ta. Vrem să fim o familie unită, nu să trăim cu frica zilei de mâine.

Pentru prima dată am văzut-o pe Mariana pierzându-și cumpătul:

— Voi nu înțelegeți nimic! Tot ce am făcut a fost pentru voi! Dacă nu vreți casa, atunci descurcați-vă singuri!

Am plecat cu inima frântă și cu Vlad tăcut lângă mine. În zilele următoare relația noastră s-a răcit. Vlad era tot mai absent, prins între loialitatea față de mine și presiunea mamei lui. Ana simțea tensiunea și mă întreba mereu:

— Mami, de ce ești tristă?

Nu știam ce să-i răspund. Mă simțeam vinovată că nu pot oferi familiei mele tot ce merită. Dar știam că dacă acceptam oferta Marianei, pierdeam ceva mult mai important: demnitatea mea.

Au trecut luni de zile până când Vlad a început să mă înțeleagă. A văzut cum Mariana încerca să-l întoarcă împotriva mea cu vorbe dulci și promisiuni goale. Într-o seară mi-a spus:

— Îmi pare rău că te-am pus în situația asta. Nicio casă nu merită să ne pierdem liniștea sufletească.

Am plâns amândoi în brațe unul altuia. Am decis să rămânem în apartamentul nostru mic, dar plin de iubire sinceră. Mariana nu ne-a mai vorbit luni întregi.

Uneori mă întreb dacă am făcut alegerea corectă sau dacă am fost prea mândră. Dar apoi o privesc pe Ana cum râde în camera ei micuță și știu că am ales ceea ce era mai bine pentru noi.

Oare câți dintre noi au trecut prin astfel de încercări? Cât valorează liniștea sufletească față de promisiunile unei vieți mai bune? Voi ce ați fi făcut în locul meu?