Casa care nu era a ei: Povestea unei nurori în lupta pentru adevăr și locul ei în familie

— Nu mai ai ce căuta aici! Ai auzit? Dacă nu-ți convine, poți să-ți faci bagajele chiar acum!

Vocea Elenei, soacra mea, răsuna încăpățânată și rece prin bucătăria mică, tapetată cu faianță veche, martoră la atâtea certuri. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar Vlad, soțul meu, stătea între noi, prins ca într-o menghină. Ochii lui evitau privirea mea, iar asta mă durea mai tare decât orice cuvânt rostit de Elena.

— Mamă, te rog… Nu începe iar, a murmurat el, dar vocea îi era slabă, lipsită de convingere.

Nu era prima dată când Elena mă amenința că mă dă afară din casa în care locuiam cu Vlad și fetița noastră, Irina. De fiecare dată când aveam o părere diferită sau îndrăzneam să-mi apăr punctul de vedere, Elena îmi amintea că nu sunt decât o musafiră tolerată. Casa era „a ei”, moștenită de la părinți, spunea mereu cu mândrie. Dar niciodată nu am văzut vreun act pe numele ei. Totul era doar vorbă.

În acea seară, după ce Vlad a ieșit trântind ușa și Irina s-a retras speriată în camera ei, am rămas singură cu gândurile mele. M-am întrebat pentru a mia oară dacă nu cumva greșisem alegând să locuim cu Elena după ce ne-am căsătorit. Dar salariile noastre mici și prețurile mari din București nu ne lăsau prea multe opțiuni.

Am încercat să vorbesc cu Vlad despre asta. — De ce nu putem avea și noi liniștea noastră? De ce trebuie să trăim mereu cu frica asta că ne poate da afară oricând?

El a oftat adânc. — E complicat… Mama e greu de mulțumit. Și casa asta…

— Ce e cu casa asta? l-am presat.

A tăcut. Am simțit că ascunde ceva.

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Elena devenise tot mai irascibilă, iar eu simțeam că mă sufoc. Într-o dimineață, după ce toți au plecat la serviciu sau la școală, am început să cotrobăi prin sertarele vechi din biroul Elenei. Nu știu ce căutam exact — poate un act de proprietate, poate o dovadă că totul era doar un șantaj emoțional.

Am găsit o cutie prăfuită cu acte vechi: certificate de naștere, scrisori îngălbenite și… un contract de vânzare-cumpărare pe numele unui anume Gheorghe Popescu. Nici urmă de Elena sau de părinții ei. Am citit și recitit actul. Casa fusese cumpărată în anii ’80 de acest Gheorghe Popescu și nu apărea niciun transfer ulterior către familia Elenei.

Inima îmi bătea nebunește. Am făcut poze la acte și i le-am trimis lui Vlad.

— Ce-i asta? Cine e Gheorghe Popescu? am întrebat direct când a venit acasă.

Vlad s-a albit la față. — E… e unchiul mamei. Dar…

— Dar ce? Casa nu e pe numele Elenei! Cum poate să ne amenințe că ne dă afară?

A tăcut din nou. Am simțit cum furia și frustrarea mă copleșesc.

În acea seară, am decis să o confrunt pe Elena. Am intrat în sufragerie unde ea se uita la televizor.

— Putem vorbi?

M-a privit suspicioasă.

— Despre ce?

— Despre casă. Am găsit actele. Nu e pe numele dumneavoastră.

A izbucnit:

— Cum ai îndrăznit să umbli printre lucrurile mele?!

— Cum ați îndrăznit să mă amenințați atâția ani cu ceva ce nu vă aparține?

S-a ridicat brusc și pentru prima dată am văzut frica în ochii ei.

— Casa asta trebuia să fie a mea! Unchiul Gheorghe mi-a promis-o! Dar n-a mai apucat să facă actele… A murit brusc și rudele lui au început să revendice totul. De aceea sunt atât de nervoasă… Nu vreau să pierd tot ce am!

Am rămas fără cuvinte. Toată viața Elenei fusese o luptă pentru siguranță și control, dar frica ei se revărsa asupra noastră ca un blestem.

În zilele următoare, atmosfera a devenit insuportabilă. Vlad era prins între mine și mama lui, Irina simțea tensiunea și plângea des noaptea. Eu nu mai puteam dormi. M-am dus la un avocat cu actele găsite.

— Doamnă, legal vorbind, nimeni nu vă poate da afară fără un proces lung și complicat. Casa aparține moștenitorilor legali ai lui Gheorghe Popescu, nu soacrei dumneavoastră.

Am simțit pentru prima dată o rază de speranță. Dar asta nu rezolva problema relațiilor din familie.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Elena care țipa că i-am distrus viața și că sunt o „străină” care vrea să-i ia totul, Vlad a venit la mine cu ochii roșii:

— Nu mai pot… Trebuie să aleg între tine și mama…

M-am uitat la el și am simțit cum mi se rupe inima.

— Nu trebuie să alegi între noi. Trebuie doar să alegi adevărul și liniștea familiei tale.

A doua zi am început să căutăm o garsonieră mică pe care să o putem închiria. Nu era mult, dar era al nostru. Elena a rămas singură în casa pe care încerca disperată s-o păstreze doar pentru ea.

Au trecut luni până când rănile s-au mai vindecat. Vlad mergea des la mama lui, încercând să repare relația. Eu am început terapia ca să pot ierta și merge mai departe.

Uneori mă întreb dacă nu cumva toți suntem prizonierii unor case care niciodată nu ne-au aparținut cu adevărat — nici legal, nici sufletește. Oare câte familii din România trăiesc drama asta tăcută?

Dacă ați fi fost în locul meu, ați fi ales adevărul sau liniștea aparentă? Ce înseamnă pentru voi „acasă”? Aștept gândurile voastre…