Casa noastră, dar nu a noastră: Povestea unei trădări de familie

— Nu pot să cred, Radu! Ai văzut ce a făcut mama ta? Am urlat în gând, dar buzele mi-au rămas strânse, ca și cum orice cuvânt ar fi putut dărâma tot ce mai rămăsese între noi. Era seară, iar în sufrageria mică, mirosul de ciorbă de perișoare se amesteca cu tăcerea apăsătoare. Pe masă, cheile casei străluceau sub lumina slabă a lămpii, iar soacra mea, doamna Viorica, le întindea cu un zâmbet larg lui Sorin, fratele mai mic al lui Radu.

— Să ai grijă de casă, dragul mamei. Ești singurul pe care mă pot baza, a spus ea, fără să se uite măcar spre noi.

Radu a rămas cu privirea în pământ. Eu simțeam cum mi se strânge stomacul. Ne-am mutat aici acum șapte ani, după ce am vândut apartamentul moștenit de la părinții mei. Am pus toți banii în renovarea acestei case bătrânești, am schimbat acoperișul, am tras gaze, am pus termopane. Fiecare leu a fost numărat, fiecare decizie discutată până la epuizare. Și acum, totul părea să nu fi contat.

— Mamă, dar… noi locuim aici. Noi am investit… a încercat Radu să spună ceva, dar Viorica l-a întrerupt cu un gest scurt.

— Voi aveți serviciu bun, sunteți tineri. Sorin nu are nimic. E fratele tău! Trebuie să-l ajuți.

Am simțit cum îmi ard obrajii. Nu era prima dată când Sorin era favorizat. Mereu i s-a iertat orice: restanțe la facultate, joburi pierdute, datorii la prieteni. Noi eram „cei responsabili”, cei care „pot duce”. Dar cât să mai ducem?

În acea noapte n-am dormit. M-am uitat la tavanul alb, la crăpătura din colț pe care o reparasem cu mâinile mele. M-am gândit la fetița noastră, Ilinca, care dormea liniștită în camera ei roz. Ce-i voi spune dacă într-o zi va trebui să plecăm?

A doua zi dimineață, Radu a plecat la muncă fără să mă privească. Am rămas singură cu gândurile mele și cu un nod în gât. Am sunat-o pe mama:

— Mamă, nu mai pot. Simt că mă sufoc aici.

— Of, draga mea… Ți-am spus eu că nu-i bine să te bagi în casa altuia. Dar cine m-a ascultat?

Avea dreptate și totuși nu voiam să aud asta. Eu am crezut că familia înseamnă sprijin și loialitate. Că dacă muncești cinstit și pui suflet, primești recunoștință. Dar realitatea era alta.

În zilele următoare, Sorin a început să vină tot mai des prin curte. Își aducea prietena nouă și râdea tare sub geamul nostru. Într-o seară l-am găsit în bucătărie, cotrobăind prin frigider.

— Nu te supăra, cumnată, dar mama a zis că pot veni oricând aici. E casa mea acum.

Am simțit că-mi pierd mințile.

— Sorin, nu ești singur pe lume! Și noi avem drepturi aici!

A râs și a dat din umeri:

— Vorbește cu mama dacă ai ceva de zis.

Radu încerca să mă liniștească seara:

— Lasă-l, o să-i treacă. Mama doar îl ajută puțin până se pune pe picioare.

— Și dacă nu se pune niciodată? Dacă rămânem pe drumuri?

Radu tăcea. Îl vedeam cum se frământă între loialitatea față de mine și frica de a-și supăra mama.

Într-o duminică, la masă, am izbucnit:

— Doamnă Viorica, vreau să știu clar: ce intenționați cu casa asta? Noi am investit tot ce aveam aici!

A ridicat din sprâncene:

— Fata mea, nu te mai agita atâta! Casa e a familiei. O să vă descurcați voi cumva.

M-am ridicat de la masă și am ieșit afară plângând. Ilinca m-a urmat:

— Mami, de ce plângi?

Am îngenuncheat lângă ea și am strâns-o tare în brațe:

— Pentru că uneori oamenii mari uită ce e dreptatea, puiule.

În zilele care au urmat am început să caut apartamente de închiriat. Nu i-am spus nimic lui Radu la început. Dar într-o seară i-am pus anunțurile pe masă:

— Eu nu mai pot trăi așa. Ori vorbim serios cu mama ta și punem lucrurile pe hârtie, ori plecăm.

A rămas mut câteva minute.

— Tu chiar ai face asta? Ai pleca?

— Da. Pentru liniștea noastră și pentru Ilinca.

A doua zi am mers împreună la notar. Am cerut ca investițiile noastre să fie recunoscute legal sau să ni se restituie banii dacă va fi nevoie să plecăm. Viorica s-a supărat rău:

— Așa faceți voi familie? Cu acte?

— Da, doamnă Viorica! Pentru că altfel familia devine doar un cuvânt gol!

Nu știu cum se va termina povestea noastră. Poate vom rămâne aici sau poate vom lua viața de la capăt altundeva. Dar știu că nu mai pot accepta nedreptatea doar pentru că „așa e în familie”.

Oare câți dintre noi trăim cu speranța că familia ne va proteja mereu? Și câți descoperim prea târziu că uneori trebuie să ne protejăm singuri?