Casa Secretă: Între Frate și Soție, O Alegere Imposibilă

— Nu mai pot, Vlad! Ori eu, ori el! vocea Ioanei răsună ca un ecou în bucătăria mică, cu pereții galbeni, unde aburul cafelei se amesteca cu tensiunea din aer. Mâinile îi tremurau pe cana de porțelan, iar ochii ei verzi mă priveau cu o disperare pe care n-o mai văzusem niciodată.

Radu, fratele meu mai mic cu trei ani, stătea în prag, cu umerii lăsați și privirea fixată în podea. Îl știam încă din copilărie așa: tăcut când era rănit, gata să explodeze când simțea că pierde ceva. Dar acum nu era vorba doar de el. Era vorba de noi toți.

Totul a început în urmă cu șase luni, când tata a murit pe neașteptate. Moștenirea lui – o casă bătrânească la marginea Bucureștiului – a devenit rapid mărul discordiei. Tata nu lăsase niciun testament clar. Mama murise de mult, iar noi doi eram singurii moștenitori. Eu locuiam deja cu Ioana și fetița noastră, Mara, într-un apartament mic din Drumul Taberei. Radu stătea cu chirie și abia se descurca cu salariul de la service-ul auto.

— Vlad, casa aia e tot ce mi-a rămas! mi-a spus Radu într-o seară, cu voce joasă. Nu pot să mă întorc la chirie. Nu mai suport să fiu mereu la mâna altora.

Ioana însă avea alte planuri. Visase mereu la o curte unde Mara să alerge liberă, la o grădină cu flori și la liniștea pe care doar o casă adevărată ți-o poate da.

— Vlad, gândește-te la noi! La Mara! Nu putem rata șansa asta. E singura noastră ocazie să scăpăm de cutia asta de chibrituri.

Am încercat să negociez. Să găsim o cale de mijloc. Să vindem casa și să împărțim banii. Dar Radu a refuzat categoric.

— Eu nu vreau bani! Vreau casa! E singurul loc unde mă simt acasă.

Ioana a început să se răcească față de el. Îl privea ca pe un intrus, ca pe cineva care îi fură viitorul. Mara simțea tensiunea și mă întreba tot mai des de ce nu mai vine unchiul Radu pe la noi.

Într-o seară ploioasă de aprilie, am ajuns la limită. Ioana m-a așteptat trează, cu ochii umflați de plâns.

— Vlad, nu mai pot trăi așa. Dacă nu alegi pentru noi, eu… eu nu știu ce rost mai are totul.

M-am simțit ca un copil prins între doi părinți divorțați. Orice alegere făceam, cineva avea să sufere. Am început să mă îndoiesc de mine însumi. Să mă întreb dacă nu cumva tata a știut ce face lăsând lucrurile nerezolvate. Poate că voia să ne testeze. Sau poate că pur și simplu nu s-a gândit că dragostea dintre frați poate fi atât de fragilă.

Radu a venit într-o zi cu o propunere disperată:

— Vlad, hai să locuim amândoi acolo! Tu cu familia ta jos, eu sus. O împărțim frățește.

Ioana a izbucnit:

— Niciodată! Nu vreau să-mi cresc copilul într-o casă unde nu pot fi eu însămi! Vreau liniște, vreau intimitate!

Am încercat să-i explic lui Radu:

— Radu, Ioana are dreptate într-un fel. Avem nevoie de spațiul nostru…

El m-a privit cu ochii umezi:

— Deci alegi pentru ea…

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am plimbat prin apartament ca un leu în cușcă. M-am gândit la copilăria noastră: cum ne jucam în curtea casei bătrânești, cum ne ascundeam sub vișinul din spate când ploua torențial. Cum tata ne certa când ne certam pe jucării și apoi ne împăca forțat.

Acum nu mai era nimeni care să ne împace.

A doua zi am mers la casa bătrânească singur. Am deschis ușa scârțâind și am simțit mirosul vechi de lemn ud și amintiri prăfuite. M-am așezat pe scara din față și am plâns pentru prima dată după mult timp. Am plâns pentru tata, pentru mama, pentru mine și pentru tot ce pierdusem fără să-mi dau seama.

Când m-am întors acasă, Ioana m-a întâmpinat cu tăcere. Mara dormea deja. Am stat amândoi pe canapea fără să spunem nimic minute în șir.

— Vlad… dacă ai fi tu în locul meu, ce ai face? am întrebat-o încet.

Ea s-a uitat la mine lung:

— Aș lupta pentru familia mea. Dar nu știu dacă aș putea trăi știind că l-am lăsat pe fratele meu fără nimic.

A doua zi am decis să mergem la notar. Să vedem ce spune legea. Notarul ne-a spus clar: fără testament, casa se împarte egal între noi doi. Dar niciunul nu voia jumătate: fiecare voia totul sau nimic.

Au urmat luni de tăcere apăsătoare între mine și Radu. Ioana devenise tot mai distantă. Mara mă întreba mereu când mergem la casa bunicului.

Într-o dimineață, am găsit un bilet pe masă de la Ioana:

„Nu pot trăi într-o familie unde dragostea e mereu pe locul doi după datorie.”

A plecat la mama ei cu Mara.

Am rămas singur în apartament, privind pereții goi și întrebându-mă unde am greșit. L-am sunat pe Radu și i-am spus că poate avea casa dacă asta îl face fericit.

El a venit după câteva zile și m-a îmbrățișat fără cuvinte. Dar niciunul dintre noi nu era fericit.

Acum stau aici și scriu povestea asta, sperând că cineva mă va înțelege. Poate că familia înseamnă uneori să pierzi tot ca să-i salvezi pe ceilalți. Sau poate că am greșit renunțând prea ușor?

Oare există vreo alegere corectă atunci când inima ta e ruptă între două iubiri? Ce ați fi făcut voi în locul meu?