Cât costă liniștea? Povestea Nataliei și a lui Mihai

— Mihai, ai văzut cât a fost factura la lumină luna asta? întreb, ținând în mână plicul alb, cu logo-ul galben al furnizorului. Vocea mi se frânge puțin, dar încerc să par calmă.

El stă pe canapea, cu ochii în telefon. Ridică din umeri fără să mă privească.

— Nu știu, Natalia. Nu te mai stresa atâta, că nu rezolvi nimic.

Asta e tot ce spune. Și eu simt cum mi se strânge stomacul. De doi ani, de când locuim împreună în apartamentul ăsta mic din Militari, eu mă ocup de tot: cumpărături, facturi, curățenie, gătit. El aduce bani acasă, dar nu știe niciodată cât costă o pâine sau un litru de lapte. Nu știe cât costă liniștea mea.

M-am obișnuit să-i spun „lasă că mă descurc”, dar în seara asta nu mai pot. Îmi amintesc cum a fost la început: el mă lua de mână prin Herăstrău, îmi promitea că vom construi ceva împreună. Acum, când îi spun că nu ne mai ajung banii până la salariu, oftează și-mi spune că exagerez.

— Mihai, tu știi cât am cheltuit luna asta pe mâncare? îl întreb încet.

— Nu știu, dar nici nu cred că e așa grav. Mereu găsești tu ceva de cumpărat…

Mă doare. Nu pentru că are dreptate — nu are! — ci pentru că nu vrea să vadă. Sâmbătă de sâmbătă mă trezesc la șapte dimineața să prind piața deschisă. Car plasele grele până acasă, fac liste, compar prețuri. El doarme sau se uită la meciuri.

Într-o zi, am încercat să-l iau cu mine la cumpărături. S-a plictisit după zece minute și a început să se uite la ceas.

— Hai odată, Natalia! Nu putem lua orice și gata?

Nu putem. Pentru că orice costă. Pentru că orice înseamnă să renunț la altceva: la o carte nouă, la o cafea cu prietenele, la o rochie pe care mi-o doresc de luni de zile.

Mama îmi spune mereu la telefon:

— Fata mea, trebuie să vorbiți deschis despre bani. Altfel vă mănâncă grijile.

Dar cum să vorbesc cu cineva care nu vrea să audă?

Seara, când Mihai vine acasă obosit și nervos de la muncă, îl aștept cu ciorbă caldă și masa pusă. El mănâncă fără să spună nimic. Uneori îmi mulțumește scurt. Alteori nici atât.

Într-o duminică, după ce am făcut curățenie toată ziua și am gătit pentru toată săptămâna, l-am întrebat:

— Mihai, tu crezi că e corect să fac totul singură?

A ridicat din umeri:

— Dacă vrei să fac și eu ceva, spune-mi ce anume.

Dar nu vreau să-i spun eu ce să facă! Vreau să vadă singur! Vreau să-i pese!

Încep să mă întreb dacă nu cumva am greșit undeva. Poate am fost prea bună. Poate am vrut prea mult să fie bine și am uitat de mine. Prietena mea cea mai bună, Ioana, îmi spune mereu:

— Natalia, nu poți duce totul pe umeri singură! O relație e despre doi oameni care trag la aceeași căruță.

Dar Mihai pare să creadă că e suficient să aducă salariul acasă și restul se rezolvă de la sine.

Într-o seară, după ce ne-am certat iar pe tema banilor — el spunând că „iar dramatizez”, eu plângând în baie — m-am uitat lung în oglindă. Cine sunt eu acum? O femeie obosită, cu cearcăne adânci și mâini crăpate de la detergentul ieftin.

Am încercat să-i explic:

— Mihai, nu vreau doar bani în casă. Vreau să simt că suntem o echipă. Vreau să știi cât costă viața noastră împreună!

A oftat și a dat din cap:

— Bine, Natalia… O să încerc.

Dar a doua zi tot eu am mers la piață. Tot eu am plătit facturile. Tot eu am făcut curat.

Uneori mă gândesc să plec. Să-l las singur o lună, două — să vadă cum e fără mine. Dar apoi mă gândesc la toate momentele frumoase pe care le-am trăit împreună și mă doare sufletul.

Într-o zi, l-am găsit pe Mihai stând pe balcon cu privirea pierdută.

— Te gândești la ceva? l-am întrebat.

— Da… Poate ai dreptate. Poate chiar nu văd cât faci tu pentru noi.

Am simțit o speranță mică în pieptul meu obosit.

— Atunci hai să facem împreună lista de cumpărături pentru luna viitoare. Să vedem cât ne costă viața noastră.

A acceptat. Pentru prima dată în doi ani, am stat amândoi la masă cu pixul în mână și am scris: lapte — 7 lei; pâine — 3 lei; carne — 40 lei; detergenți — 30 lei… La finalul listei, Mihai s-a uitat lung la total.

— Nu-mi imaginam că e atât de mult…

Am zâmbit trist.

— Viața costă. Și liniștea costă.

De atunci s-a schimbat puțin: vine uneori cu mine la piață, plătește facturile online și mă întreabă dacă avem nevoie de ceva pentru casă. Nu e perfect, dar e un început.

Mă întreb însă: câte femei ca mine duc această povară tăcut? Câte relații se destramă din cauza tăcerii și a lipsei de recunoștință?

Poate că liniștea într-o relație nu se cumpără cu bani — ci cu atenție și respect reciproc. Voi ce credeți? Cât valorează liniștea voastră?