Ceea ce văd în oglindă: Povara unei căsnicii

— Nu te mai recunosc, Ana. Uită-te la tine!
Cuvintele lui Radu au căzut ca un trăsnet într-o seară de noiembrie, când copiii dormeau deja, iar eu încercam să strâng jucăriile împrăștiate prin sufragerie. M-am oprit cu un ursuleț de pluș în mână și am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Nu era prima dată când făcea o remarcă despre felul în care arăt, dar acum tonul lui era rece, aproape disprețuitor.

— Ce vrei să spui? am întrebat încet, fără să-l privesc.

— Ai pus multe kilograme pe tine. Nu mai ești femeia de care m-am îndrăgostit.

Am simțit cum ceva se rupe în mine. M-am uitat la reflexia mea în geamul întunecat: părul prins la repezeală, cearcănele adânci, tricoul lălâu. Dar sub toate astea eram tot eu — sau cel puțin așa credeam. Am vrut să-i răspund, să-i spun cât de greu mi-a fost după nașterea lui Vlad și a Ilincăi, cât de mult m-am luptat cu nopțile nedormite, cu grijile, cu lipsa timpului pentru mine. Dar n-am spus nimic. Am lăsat tăcerea să se aștearnă între noi ca o pătură grea.

A doua zi dimineață, Radu s-a purtat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Mi-a lăsat cafeaua pe masă și a plecat la serviciu fără să mă sărute. Am rămas singură cu gândurile mele și cu doi copii care aveau nevoie de mine mai mult decât oricând. M-am uitat din nou în oglindă și am început să plâng. Nu pentru kilogramele în plus, ci pentru că nu mă mai simțeam văzută.

Seara următoare am încercat să deschid subiectul.

— Radu, știi cât de tare m-au durut cuvintele tale?

A oftat și a dat din umeri.

— Ana, trebuie să ai grijă de tine. Nu e vorba doar de aspect. E sănătatea ta la mijloc.

— Crezi că nu știu? Crezi că nu mă văd în fiecare zi? Dar nu pot să fiu și mamă perfectă, și soție perfectă, și femeie perfectă!

— Nu ți-am cerut să fii perfectă, dar nici nu poți să te neglijezi așa.

Am simțit cum furia îmi urcă în piept.

— Poate dacă ai fi fost mai prezent acasă, dacă ai fi ajutat mai mult, n-aș fi ajuns aici!

A urmat o ceartă lungă, cu reproșuri vechi scoase la suprafață: el că muncește prea mult pentru noi, eu că mă simt singură și invizibilă. Copiii au început să plângă în camera lor și m-am dus la ei cu inima frântă.

În zilele care au urmat, am început să mă izolez. Mergeam mecanic prin casă, făceam tot ce trebuia pentru Vlad și Ilinca, dar nu mai aveam energie pentru mine. Prietenele mele m-au întrebat ce se întâmplă, dar le-am spus că sunt doar obosită. Mama a observat că sunt abătută și mi-a adus o prăjitură de casă.

— Ana, dragă, nu lăsa greutățile să te doboare. Știi că poți vorbi cu mine oricând.

Am zâmbit forțat și am schimbat subiectul. Mi-era rușine să recunosc cât de mult mă doare ceea ce trăiesc.

Într-o zi, am găsit un jurnal vechi din liceu. Am citit pagini întregi despre visele mele: voiam să devin profesoară de română, să scriu poezii, să călătoresc. Unde dispăruse fata aceea? M-am întrebat dacă nu cumva m-am pierdut pe drum, printre scutece și facturi neplătite.

Am început să merg la plimbare cu copiii prin parc mai des. Acolo am întâlnit-o pe Mirela, o mamă singură care părea mereu veselă. Am stat de vorbă ore întregi despre cât de greu e să fii mamă în România, despre lipsa sprijinului din partea partenerilor sau a societății.

— Știi ce mi-a spus fostul meu soț când am pus câteva kilograme după naștere? Că nu mă mai poate iubi așa. Atunci am știut că trebuie să plec.

M-am uitat la ea șocată.

— Și n-ai regretat?

— Ba da, la început. Dar acum mă simt liberă. Și copilul meu e mai fericit.

Vorbele ei mi-au rămas în minte zile întregi. Nu voiam să ajung ca ea — sau poate voiam? Seara i-am spus lui Radu că vreau să merg la consiliere de cuplu.

— Nu avem nevoie de psihologi. Trebuie doar să ne revenim noi doi.

— Dar nu putem singuri! Nu vezi că ne rănim unul pe altul?

A refuzat categoric. Atunci am simțit pentru prima dată că suntem doi străini sub același acoperiș.

Într-o noapte târzie, după ce copiii adormiseră greu din cauza unei viroze, m-am uitat din nou în oglindă. Am văzut o femeie obosită, dar hotărâtă. Mi-am promis că nu voi mai lăsa pe nimeni să-mi spună cine sunt sau cât valorez.

Am început să fac mici schimbări: am citit din nou poezii, am scris câteva rânduri într-un caiet nou, am ieșit la cafea cu Mirela și alte mame din parc. Radu a observat schimbarea și a devenit tot mai distant. Într-o seară mi-a spus:

— Nu-mi place ce devii.

— Poate că nici eu nu-mi mai placeam înainte…

Nu știu unde va duce povestea noastră. Poate vom găsi o cale spre împăcare sau poate drumurile noastre se vor despărți. Dar știu sigur că nu vreau ca fetița mea să crească într-o casă unde mama ei se uită cu ură la propria reflexie.

Oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câte dintre noi ne pierdem vocea printre reproșuri și așteptări nerealiste? Poate e timpul să ne privim din nou în oglindă — cu blândețe.