Cinci ani de tăcere: Povara unui împrumut între două familii

— Ioana, nu mai pot să tac! Trebuie să le ceri banii înapoi, altfel nu mai ai ce căuta în casa asta!
Vocea mamei mele răsună ca un tunet în bucătăria mică, cu miros de cafea arsă și pâine prăjită. Mă uit la ea, cu mâinile tremurând pe ceașca de ceai. E a treia oară săptămâna asta când aduce vorba despre banii dați socrilor mei acum cinci ani, când au avut nevoie disperată să-și repare casa după inundație.

— Mamă, nu e așa simplu… Știi că au trecut prin multe. Și… și Mihai nu vrea să le cerem nimic.

Ea oftează adânc, cu ochii umezi de furie și neputință.

— Mihai e băiat bun, dar nu vede cât ne-am sacrificat noi pentru voi? Eu am muncit o viață întreagă ca să vă fie bine! Și-acum, să-i iertăm pe ei? Dar pe mine cine mă iartă?

Mă simt ca un copil prins între două focuri. Îmi amintesc perfect ziua aceea de mai, când tata încă trăia și mama a scos din sertarul cu acte plicul cu bani strânși pentru „zile negre”. Socrii mei plângeau amândoi la masa din sufrageria noastră, iar Mihai mă ținea de mână, cu ochii roșii de rușine. Atunci am crezut că facem un gest de omenie, că familia se ajută la greu. N-am știut că gestul acela va deveni o povară care mă va urmări ani la rând.

Au trecut cinci ani. Tata s-a stins între timp, iar mama a rămas singură și tot mai amară. Socrii mei și-au refăcut casa, dar n-au pomenit niciodată nimic despre bani. Mihai a tot zis că „o să ne dea când pot”, apoi a început să evite subiectul. Eu am rămas între două lumi: una a datoriilor nerostite și alta a iubirii care cere sacrificii.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, Mihai intră în casă cu umerii lăsați. Îl văd cum își aruncă geaca pe scaun și oftează.

— Ioana, trebuie să vorbim.

Îmi simt inima strânsă ca într-o menghină.

— Despre ce?

— Despre ai mei… Știu că mama ta tot insistă cu banii. Dar… eu nu pot să le cer nimic părinților mei. Sunt bătrâni, abia se descurcă cu pensia. Nu vreau să-i umilesc.

Îl privesc lung, încercând să-mi adun curajul.

— Și eu ce fac? Mama mă presează zilnic. Zice că nu mai are liniște până nu vede banii înapoi. Că tata s-a dus cu grija asta pe suflet.

Mihai își trece mâna prin păr, disperat.

— Ioana, hai să le iertăm datoria. E mai bine pentru toți. Nu vreau să ne certăm din cauza banilor.

Simt cum mi se rupe ceva în suflet. Să iert? Să uit? Dar cum să-i spun mamei că banii strânși de-o viață s-au dus fără urmă?

A doua zi dimineață, mama mă așteaptă la ușă cu ochii umflați de nesomn.

— Ai vorbit cu Mihai?

— Am vorbit…

— Și?

— Vrea să-i iertăm pe ai lui…

Mama izbucnește în plâns.

— Ioana, tu nu vezi că toată viața am dat și n-am primit nimic? Mereu noi suntem cei care trebuie să ierte, să uite, să rabde! Eu nu mai pot! Dacă tata ar fi fost aici…

O iau în brațe, dar simt că distanța dintre noi e mai mare ca niciodată. În ochii ei citesc reproșul tuturor anilor în care a pus pe alții înaintea ei.

Seara, la cină, Mihai încearcă să mă liniștească.

— O să fie bine, Ioana. O să treacă și asta. Familia e mai importantă decât banii.

Îl privesc fără să-i răspund. În mintea mea se amestecă vocea mamei cu vocea lui Mihai. Cine are dreptate? Cine merită iertarea mea?

Trec zilele una după alta, fiecare plină de tăceri apăsătoare și priviri furișe. Mama nu mă mai sună decât rar și atunci doar ca să-mi amintească de datoria neplătită. Mihai devine tot mai absent, iar eu mă simt tot mai singură în propria casă.

Într-o duminică după-amiază, primesc un telefon neașteptat de la soacra mea, Elena.

— Ioana, mamă… Am vrut doar să-ți spun că ne pare rău că n-am putut să vă dăm banii înapoi. N-am uitat niciodată ce-ați făcut pentru noi. Dar… n-am avut de unde. Să nu te superi pe noi…

Vocea ei tremură și simt cum mi se strânge inima. Pentru prima dată după atâția ani aud recunoștință sinceră din partea lor.

După ce închid telefonul, plâng în hohote. Plâng pentru tata care nu mai e, pentru mama care nu poate ierta, pentru Mihai care vrea pace și pentru mine care nu știu ce drum să aleg.

În acea seară îi spun mamei adevărul:

— Mamă, am decis să-i iertăm pe socri. Nu mai pot trăi cu ura asta între noi. Banii nu-l vor aduce pe tata înapoi și nici nu ne vor face fericite.

Ea tace mult timp, apoi spune încet:

— Poate ai dreptate… Dar doare al naibii de tare.

Știu că nu va fi ușor. Știu că rana asta va rămâne mult timp deschisă între noi. Dar poate e un început spre vindecare.

Mă întreb uneori: oare cât valorează liniștea sufletului nostru? Merită să pierdem oameni dragi pentru niște bani care oricum nu ne aduc fericirea? Voi ce ați fi făcut în locul meu?