Cinci ani pe umerii mei: Ziua în care am cerut ajutor soțului meu
— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să duc totul singură! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-mi stăpânesc lacrimile. Era trecut de miezul nopții, iar bucătăria mirosea a cafea rece și a oboseală. Vlad stătea la masa noastră veche, cu ochii în telefon, absent ca de obicei.
De cinci ani, de când s-a născut Ilinca, eu am fost cea care a ținut casa pe linia de plutire. Am muncit la două joburi, am făcut teme cu fata, am plătit facturi, am gătit, am spălat, am alergat între grădiniță și serviciu. Vlad mereu avea o scuză: ba că nu găsește nimic pe placul lui, ba că „nu e momentul”, ba că „oricum nu ne ajută banii mei”.
În seara asta însă, ceva s-a rupt în mine. Poate pentru că Ilinca a venit plângând acasă că nu are pantofi noi ca ceilalți copii. Poate pentru că m-am uitat în portofel și am găsit doar douăzeci de lei. Sau poate pentru că m-am săturat să fiu invizibilă în propria mea viață.
— Vlad, te rog… Avem nevoie de bani pentru chirie. Nu mai am de unde. Nu mai pot să mă împrumut la colegi. Nu mai pot să mă prefac că totul e bine.
A ridicat ochii din telefon și m-a privit ca și cum i-aș fi cerut luna de pe cer.
— Și ce vrei să fac eu? Să mă umilesc pe la prieteni? Să mă duc să muncesc pe doi lei? Tu ai vrut copilul, tu ai vrut casa asta! Eu nu m-am băgat!
M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras un pumn în stomac. Am rămas fără aer. Cum adică „eu nu m-am băgat”? Cum adică „tu ai vrut”? Dar nu eram o familie? Nu eram împreună în toate astea?
Mi-am amintit de primele luni după ce ne-am mutat împreună. Cum râdeam amândoi în bucătăria asta mică, visând la o viață mai bună. Cum îmi promitea că va face orice pentru noi. Cum îmi spunea că suntem o echipă.
Acum eram doar eu. Eu și Ilinca. Și un bărbat care refuza să fie tată și soț.
— Vlad, nu mai pot! Nu mai pot să fiu singură în doi! Dacă nu vrei să fii parte din viața noastră, spune-mi! Dar nu mă mai lăsa să mă zbat singură!
A oftat și s-a ridicat de la masă.
— M-am săturat de dramele tale! Mereu te plângi! Dacă nu-ți convine, fă ce vrei!
A trântit ușa dormitorului și a lăsat în urmă liniștea aceea grea, apăsătoare. M-am prăbușit pe scaun și am plâns în pumni. Nu pentru bani. Nu pentru pantofii Ilincăi. Ci pentru că mi-am dat seama că nu mai am nimic de salvat aici.
A doua zi dimineață, Ilinca s-a trezit devreme și m-a găsit cu ochii umflați de plâns.
— Mami, tu plângi?
Am încercat să zâmbesc.
— Nu, iubita mea. Doar sunt puțin obosită.
Mi-a pus mâna pe obraz și m-a privit cu ochii ei mari, albaștri.
— O să fie bine, mami. Eu te iubesc.
În momentul acela am știut ce trebuie să fac. Nu puteam să-i ofer copilului meu o familie perfectă, dar puteam să-i ofer un exemplu de curaj. Seara, când Vlad a venit acasă, l-am așteptat cu bagajele făcute.
— Plecăm la mama. Nu mai pot trăi așa. Am nevoie de liniște pentru mine și pentru Ilinca.
A râs ironic.
— Crezi că te descurci fără mine? O să vezi tu cât de greu e!
Am ridicat capul sus.
— Mai greu decât să fiu invizibilă lângă tine nu are cum să fie.
Am plecat fără să mă uit înapoi. Mama ne-a primit cu brațele deschise, iar Ilinca a adormit liniștită în patul copilăriei mele. Eu am stat ore întregi privind tavanul, întrebându-mă dacă am făcut bine sau dacă am distrus tot ce mai rămăsese din familia noastră.
Au trecut luni de atunci. Am găsit un job mai bun, am reușit să strâng bani pentru chirie și chiar i-am cumpărat Ilincăi pantofii pe care și-i dorea. Vlad a încercat să mă convingă să mă întorc, dar nu mai era nimic de salvat între noi. Am învățat că uneori dragostea nu e suficientă dacă nu există respect și sprijin reciproc.
Seara, când Ilinca adoarme lângă mine, mă întreb: câte femei trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câte dintre noi uităm cine suntem doar ca să păstrăm o iluzie? Oare cât valorează liniștea sufletului nostru?