Cine mi-a furat viața?

— Nu-mi vine să cred, Mihai! După tot ce-am trăit împreună, chiar așa se termină totul? vocea mea tremura, iar mâinile îmi înghețaseră pe volan. Era o seară ploioasă de aprilie, iar ștergătoarele abia făceau față lacrimilor cerului. Tocmai ieșisem de la supermarket și mă oprisem la benzinărie să alimentez. Nu mă așteptam să văd acolo două siluete familiare: Mihai, fostul meu soț, și Camelia, cea mai bună prietenă a mea încă din liceu. Râdeau amândoi, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat vreodată între noi toți.

Am simțit cum mi se taie respirația. Am stat câteva minute în mașină, privind la ei prin parbrizul aburit. M-am gândit să plec, să mă prefac că nu am văzut nimic. Dar ceva din mine a vrut să știe adevărul. Am coborât din mașină și m-am apropiat. Când m-au văzut, Camelia a încremenit, iar Mihai a încercat să pară relaxat.

— Irina… nu e ceea ce crezi, a bâiguit Camelia, evitându-mi privirea.

— Atunci ce e? am întrebat eu, simțind cum mi se rupe ceva în suflet.

Mihai a oftat și a spus:

— Irina, trebuia să-ți spunem mai devreme. Nu am vrut să te rănim.

Am izbucnit în râs amar. — Să nu mă răniți? După 25 de ani de căsnicie și o prietenie de-o viață? Voi chiar credeți că există un mod blând de a face asta?

Am plecat fără să mai spun nimic. În acea noapte nu am dormit deloc. M-am uitat la tavanul alb al dormitorului meu gol și m-am întrebat: cine sunt eu acum? Toată viața mea fusese construită în jurul lui Mihai și al Cameliei. Fusesem soție, mamă, prietenă devotată. Acum eram doar Irina — o femeie de 48 de ani, singură într-un apartament prea mare și prea tăcut.

A doua zi dimineață, fiica mea, Ana, m-a sunat:

— Mamă, ai pățit ceva? Pari abătută…

Am ezitat. Nu voiam să-i spun adevărul. Nu voiam să-i stric imaginea tatălui sau să o pun într-o situație imposibilă față de Camelia, care îi fusese ca o mătușă.

— Sunt doar obosită, draga mea. Atât.

Dar Ana a simțit că ceva nu e în regulă. A venit la mine după serviciu cu o pungă de gogoși calde și două cafele.

— Mamă, te rog… spune-mi ce s-a întâmplat.

Am izbucnit în plâns. Am plâns ca un copil în brațele fiicei mele adulte. I-am povestit totul: cum i-am văzut împreună, cum m-am simțit trădată de amândoi.

— Știi ce e cel mai greu? am spus printre sughițuri. Că nu mai știu cine sunt fără ei. Parcă mi-au furat viața.

Ana m-a strâns tare la piept:

— Mamă, tu ești mult mai mult decât relațiile tale. Ești puternică. Poate e timpul să te redescoperi.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte zile întregi. Dar cum să mă redescopăr când totul în jurul meu îmi amintea de trecut? În bucătărie era încă setul de ceai pe care îl primisem de la Camelia la aniversarea de 40 de ani. Pe hol era tabloul cu Mihai și copiii la mare. Am încercat să le ascund, dar fiecare colț al casei era o rană deschisă.

Într-o zi am primit un mesaj de la Camelia:

„Irina, știu că nu merit iertarea ta. Dar vreau să știi că nu am plănuit nimic. S-a întâmplat pur și simplu după divorțul vostru. Mi-e dor de tine.”

Am șters mesajul fără să răspund. M-am simțit trădată nu doar ca femeie, ci ca om. Cum poți să-ți pierzi nu doar soțul, ci și cea mai bună prietenă în același timp?

Zilele au trecut greu. La serviciu abia reușeam să mă concentrez. Colega mea, Lidia, a observat că sunt absentă:

— Irina, hai la o cafea după program. Ai nevoie să vorbești.

Am acceptat fără chef. La cafenea, Lidia mi-a povestit despre divorțul ei și despre cum a simțit că viața i s-a terminat atunci când soțul ei a plecat cu altcineva.

— Știi ce m-a ajutat? Să fac lucruri pentru mine. Să merg la dansuri populare, să pictez, să ies cu oameni noi.

M-am uitat la ea neîncrezătoare:

— Eu nu știu cine sunt fără ei…

— Atunci e timpul să afli! mi-a zâmbit ea cald.

În acea seară am scos din dulap vechea cutie cu pensule și acuarele pe care le abandonasem când copiii erau mici. Am început să pictez — timid la început, apoi cu tot mai mult curaj. Culorile au început să-mi umple serile goale.

Încet-încet am început să ies din casă mai des: la teatru cu Lidia, la plimbări lungi prin Herăstrău singură sau cu Ana când avea timp. Am descoperit că pot râde din nou fără vinovăție.

După câteva luni, Mihai m-a sunat:

— Irina… putem vorbi?

Vocea lui era stinsă.

— Despre ce?

— Despre noi… despre tot ce s-a întâmplat.

Nu voiam să-l văd, dar aveam nevoie de răspunsuri. Ne-am întâlnit într-o cafenea micuță din centru.

— Îmi pare rău pentru tot… Nu am vrut să te rănesc pe tine sau pe Camelia. Pur și simplu… ne-am apropiat după divorț.

L-am privit în ochi pentru prima dată după luni întregi:

— Poate că vina nu e doar a voastră… Poate că și eu m-am pierdut pe drum. Poate că nici eu nu mai știam cine sunt lângă tine.

A plecat capul rușinat:

— Ai dreptate… Dar sper să fii fericită.

Am ieșit din cafenea cu un sentiment ciudat de eliberare. Pentru prima dată nu mai simțeam ură sau furie — doar o tristețe calmă și o dorință de a merge mai departe.

Acum, după aproape un an de la acea noapte la benzinărie, încă mă mai doare uneori când văd poze vechi sau când aud râsul Cameliei într-un vis. Dar am început să mă regăsesc: în culorile picturilor mele, în discuțiile cu Ana sau Lidia, în liniștea dimineților când beau cafeaua singură pe balcon.

Mă întreb adesea: Cine sunt eu fără ceilalți? Oare putem vreodată să ne recâștigăm viața după ce ne-a fost furată? Sau trebuie să ne construim una nouă din bucățile rămase?