Două inimi frânte sub același acoperiș: Povestea unei mame și a fiicei sale

— Mama, nu pot să cred că a făcut asta… Nu pot! vocea Ilincăi tremura, iar ochii ei roșii trădau o noapte albă. Stătea pe marginea patului meu, cu telefonul strâns în mână, ca și cum ar fi putut să-l strivească și odată cu el, toată durerea.

Îmi amintesc perfect momentul. Era marți dimineața, ploua mocănește, iar eu încercam să-mi adun gândurile după ce primisem, cu o seară înainte, un mesaj sec de la soțul meu: „Nu mai pot. Plec. Nu mă căuta.” Atât. După douăzeci de ani împreună, douăzeci de ani în care am crescut-o pe Ilinca, am plătit rate la apartament și am împărțit fiecare bucurie sau necaz. Un mesaj. Nici măcar nu a avut curajul să-mi spună în față.

Ilinca își ștergea lacrimile cu dosul palmei. „M-a lăsat pe WhatsApp, mama! Mi-a scris că nu mai simte nimic și că are nevoie de spațiu. După trei ani! Cum poate cineva să facă asta?”

Am tras-o lângă mine și am îmbrățișat-o strâns. Am simțit cum se rupe ceva în mine. Nu doar pentru mine, ci și pentru ea. Două generații de femei părăsite în aceeași casă, în aceeași săptămână. M-am întrebat dacă nu cumva e ceva greșit cu noi, dacă nu cumva suntem sortite să fim abandonate.

— Ilinca, nu e vina ta. Nici a mea. Sunt lași, atât. Nu au curajul să spună ce simt în față.

— Dar de ce? Ce am făcut greșit? De ce nu merităm măcar o explicație?

Nu am avut răspunsuri. Doar lacrimi. Am plâns împreună, ore întregi, până când ne-au durut ochii și nu mai aveam putere nici să vorbim.

A doua zi, mama mea a venit pe la noi. A privit dezordinea din casă — haine aruncate peste tot, farfurii nespălate — și a oftat adânc.

— Fetele mele… trebuie să vă ridicați! Nu lăsați niște bărbați slabi să vă doboare!

Dar nu era atât de simplu. La serviciu abia reușeam să mă concentrez. Colegii mă priveau ciudat; știau că soțul meu nu mai locuia acasă, dar nimeni nu îndrăznea să întrebe nimic. Ilinca nu mai ieșea din cameră decât ca să meargă la facultate. Mânca puțin, vorbea și mai puțin.

Într-o seară, am găsit-o plângând din nou, cu poza lui Vlad pe ecranul laptopului.

— Îl iubesc încă… Cum pot să trec peste?

Am simțit un val de furie și neputință. Eu încă mai visam noaptea că soțul meu se întoarce acasă și îmi spune că totul a fost o greșeală. Dar dimineața găseam doar perna goală lângă mine.

— O să doară mult timp, Ilinca. Dar trebuie să ne ridicăm una pe cealaltă. Dacă tu cazi, cad și eu. Dacă eu cedez, cine te mai ajută?

A doua zi am decis să facem ceva împreună. Am gătit prăjitura preferată a Ilincăi — chec cu nuci și ciocolată — și am pus muzică veche pe fundal.

— Ți-ai amintit când dansam pe piesa asta la petrecerile de familie? m-a întrebat ea zâmbind printre lacrimi.

— Da… Și tata râdea de noi că suntem stângace.

Am râs amândouă pentru prima dată după mult timp. Ne-am dat seama că avem nevoie una de cealaltă mai mult ca oricând.

Dar liniștea nu a durat mult. În weekend, soacra mea a venit pe neanunțate.

— Ce-ai făcut cu băiatul meu? De ce l-ai gonit?

Am simțit cum mi se taie respirația.

— Nu l-am gonit eu! A plecat fără să spună nimic!

— Nu cred! O femeie adevărată își ține bărbatul acasă!

Ilinca a intervenit:

— Bunico, tata ne-a părăsit! Nu mama!

Soacra a plecat trântind ușa. M-am prăbușit pe canapea și am început din nou să plâng.

În acea noapte, Ilinca a venit la mine în pat.

— Mama… dacă tata nu se mai întoarce niciodată?

— Atunci vom merge înainte doar noi două. Și vom fi bine. Trebuie să fim bine.

Au trecut săptămâni până când am reușit să respirăm din nou fără durere la fiecare pas. Am început să ieșim la plimbări lungi prin parc, să vorbim despre orice altceva decât despre ei. Am redecorat sufrageria împreună — am aruncat pernele vechi pe care le alesese el și am cumpărat unele noi, colorate.

Într-o zi, Ilinca mi-a spus:

— Mama, cred că pot merge mai departe. Nu azi, dar într-o zi voi putea iubi din nou.

Am zâmbit și am simțit pentru prima dată speranță.

Acum mă uit la ea cum citește liniștită pe canapea și mă întreb: Oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca noi? Câte mame și fiice plâng împreună în tăcere? Poate că împreună putem găsi răspunsuri sau măcar alinare… Ce credeți? Voi cum ați trecut peste abandon?