Două vieți, o singură minciună: Povestea mea despre trădare și regăsire

— Nu pot să cred, Sorina! Tu chiar nu vezi că ceva nu e în regulă? — vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mă uitam la ea, obosită, cu ochii umflați de nesomn. Era a treia noapte la rând când Petru nu venise acasă la timp. Avea mereu o scuză: ședințe prelungite, proiecte urgente, clienți dificili. Dar de data asta, ceva mă rodea pe dinăuntru.

Petru și cu mine eram împreună de douăzeci și trei de ani. Avem un fiu, Vlad, student la Cluj, și o casă pe care încă o plăteam cu greu. Împărțeam totul: ratele, vacanțele la mare, grijile pentru părinții bolnavi. Niciodată nu mi-am imaginat că aș putea fi una dintre acele femei despre care se râdea la mesele de familie: „Săraca, habar n-avea că bărbatul ei avea altă familie la Bacău!”

Într-o seară, când Vlad era acasă în vacanță, am găsit un mesaj pe telefonul lui Petru. Nu voiam să-l citesc, dar ecranul s-a aprins și am văzut numele „Mona”. Mesajul era scurt: „Te aștept cu ciorba caldă. Să nu uiți pâinea!” Am simțit cum mi se taie picioarele. Am încercat să-mi spun că poate e o colegă sau vreo rudă. Dar ceva nu se lega.

— Mamă, tu chiar crezi că tata… — Vlad mă privea cu ochii lui mari, albaștri, atât de asemănători cu ai tatălui său.

— Nu știu ce să cred, Vlad. Dar trebuie să aflu.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. Am început să caut indicii: bonuri de benzină din alte orașe, două facturi la același magazin în aceeași zi, haine care nu-mi păreau cunoscute. Am găsit chiar și o brățară de damă într-un buzunar de la geaca lui Petru. Când l-am întrebat, a râs:

— E a colegei mele, Anca. A uitat-o în mașină când am dus-o acasă. Ce vrei, Sorina, să mă apuc să controlez fiecare lucru?

Dar minciuna avea picioare scurte. Într-o zi de sâmbătă, când Petru mi-a spus că merge la București pentru o conferință, l-am urmărit. Inima îmi bătea atât de tare încât simțeam că o să leșin. L-am văzut intrând într-un bloc vechi din cartierul Dristor. Am așteptat două ore în mașină, tremurând de frig și furie.

Când a ieșit, era cu o femeie brunetă, cam de vârsta mea. Ținea un copil mic de mână. Petru i-a sărutat pe amândoi pe frunte și le-a zâmbit larg. M-am simțit ca într-un film prost.

Am coborât din mașină și m-am apropiat. Femeia m-a privit nedumerită.

— Bună ziua… Mă scuzați… Eu sunt Sorina… soția lui Petru.

A urmat o tăcere apăsătoare. Petru s-a făcut alb la față.

— Mona… — a șoptit el.

Femeia a început să plângă.

— Eu sunt Mona… Eu credeam că sunteți divorțați! Petru mi-a spus că are un băiat mare și că fosta lui soție locuiește în alt oraș…

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Toate serile în care îl așteptam cu cina caldă, toate vacanțele ratate pentru „serviciu”, toate promisiunile lui — erau minciuni.

Petru încerca să spună ceva, dar niciuna dintre noi nu-l mai asculta. Am plecat împreună cu Mona într-o cafenea din apropiere. Am stat acolo ore întregi și am vorbit despre tot: cum ne-am cunoscut fiecare cu el, cum ne-a mințit pe amândouă, cum ne-a promis aceleași lucruri.

— Nu știu ce să fac acum… — a spus Mona printre lacrimi. — Am un copil mic cu el… N-am serviciu stabil…

— Nici eu nu știu ce să fac… — i-am răspuns. — Vlad e mare, dar tot copilul meu rămâne. Și eu am sacrificat totul pentru familia asta.

În zilele următoare au urmat certuri cumplite acasă. Vlad a refuzat să vorbească cu tatăl lui. Mama mea m-a certat că „nu l-am ținut mai strâns”. Prietenele mă sunau să mă întrebe dacă e adevărat ce au auzit prin oraș.

Petru încerca să se justifice:

— Sorina, te rog! Nu voiam să vă rănesc pe niciuna! M-am pierdut… Nu știu cum am ajuns aici…

— Nu voiai să ne rănești? Dar ce ai făcut atunci? Ai trăit două vieți paralele ca un actor prost!

Am decis să divorțez. Mona a făcut același lucru: l-a dat afară din casă și s-a mutat la mama ei cu copilul. Am rămas amândouă cu răni adânci și cu multe întrebări fără răspuns.

Au trecut luni până am reușit să dorm din nou liniștită. Vlad s-a apropiat mai mult de mine; am început să vorbim deschis despre tot ce s-a întâmplat. Mona mi-a devenit prietenă — ciudat cum viața te poate aduce aproape de cineva pe care ar fi trebuit să-l urăști.

Astăzi încă mă întreb: cum poți ierta o asemenea trădare? Cum poți avea din nou încredere? Oare câte femei mai trăiesc aceeași poveste ca mine și tac de rușine sau frică?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu sigur că nu sunt singură și că merit mai mult decât minciuni și jumătăți de adevăruri.

„Dacă ai afla mâine că viața ta e o minciună, ai avea curajul să o iei de la capăt? Sau ai rămâne prizonier într-o poveste care nu-ți mai aparține?”