Dragoste, bani și familie: Povestea mea cu părinții lui Vlad

— Irina, nu mai avem niciun leu în casă! Ce vrei să fac? Să mă duc să cer de la ai mei iar? vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, spartă de ecoul farfuriei pe care tocmai o trântise în chiuvetă. M-am uitat la el, cu ochii umezi, încercând să-mi adun curajul să-i spun că nu mai pot. Nu mai pot să trăiesc mereu cu frica zilei de mâine, cu rușinea pe care o simt de fiecare dată când mergem la părinții lui și ne privesc ca pe niște cerșetori.

— Vlad, nu vreau să mai mergem la ei. Nu vezi că ne privesc altfel de când ai rămas fără serviciu? Parcă nu mai suntem familia lor, parcă suntem niște străini care le bat la ușă doar ca să le ceară ceva.

El a oftat adânc și s-a așezat pe scaun, cu capul în mâini. — Irina, sunt părinții mei… Ce vrei să fac? Să rup legătura cu ei?

Mi-am mușcat buza. Nu voiam asta. Îl iubeam pe Vlad, dar nu puteam să nu simt cum fiecare vizită la socrii mei mă strivea puțin câte puțin. De fiecare dată când intram pe ușa lor, mama lui, doamna Mariana, mă măsura din cap până-n picioare cu o privire rece, evaluatoare. Tata-socru, domnul Ion, nu spunea mare lucru, dar tăcerea lui era mai grea decât orice vorbă urâtă.

Când Vlad avea serviciu bun la bancă și aducea bani acasă, eram primiți cu zâmbete largi și mese îmbelșugate. Mariana ne întreba ce mai facem, dacă avem nevoie de ceva, ne dădea pachete cu mâncare și chiar ne propunea să mergem împreună la munte sau la mare. Dar totul s-a schimbat când Vlad a fost concediat. Dintr-o dată, telefoanele lor au devenit rare, invitațiile la masă s-au rărit și ele. Când mergeam totuși la ei, discuțiile se învârteau mereu în jurul banilor: „Dar voi ce faceți acum? Cum vă descurcați? Nu v-ați găsit încă nimic?”

Într-o seară, după ce Vlad a plecat la o întâlnire cu un prieten care îi promisese un job, am primit un telefon de la Mariana.

— Irina, dragă, știi că noi am făcut tot ce am putut pentru voi. Dar trebuie să vă descurcați singuri acum. Noi nu putem să vă ținem în spate la nesfârșit.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu cerusem nimic de la ei în ultimele luni. M-am bâlbâit: — Da, doamnă Mariana… Știu… Nu vrem să fim o povară.

— Atunci ar fi bine să vă gândiți serios ce faceți mai departe. Poate ar trebui să te angajezi și tu undeva. Nu poți sta doar acasă.

M-am simțit umilită. Aveam un job part-time la o florărie din cartier, dar banii abia ajungeau pentru chirie și mâncare. Am închis telefonul și am plâns până a venit Vlad acasă.

— Ce s-a întâmplat? m-a întrebat el îngrijorat.

I-am povestit totul printre sughițuri. S-a ridicat brusc și a început să se plimbe prin cameră.

— Nu pot să cred! Cum pot să fie atât de reci? Sunt părinții mei! Au uitat tot ce am făcut pentru ei? Când tata era bolnav, cine a stat cu el nopți întregi la spital? Cine le-a dus cumpărături când nu puteau ieși din casă?

Am dat din cap. Știam că Vlad suferea poate chiar mai mult decât mine. Pentru el era o dublă trădare: ca fiu și ca bărbat care voia să-și protejeze familia.

Au trecut luni grele. Vlad a găsit până la urmă un job prost plătit la o firmă de curierat. Eu am început să lucrez suplimentar la florărie și făceam aranjamente pentru nunți în weekenduri. Ne-am strâns cureaua cât am putut. Într-o zi, am primit vestea că Mariana avea nevoie de o operație urgentă la inimă.

Vlad a alergat imediat la spital. Eu am mers după el, deși știam că prezența mea nu era dorită. În salon era și sora lui Vlad, Alina, care ne-a privit cu răceală.

— Ce căutați aici? a întrebat ea printre dinți.

— Am venit să vedem cum e mama… a răspuns Vlad încet.

Alina a ridicat din umeri: — Acum vă pasă? Când aveați bani veneați des… Acum ce vreți?

Am simțit cum îmi fierbe sângele în vene. M-am apropiat de patul Marianei și i-am luat mâna.

— Doamnă Mariana… Suntem aici pentru că vă iubim, nu pentru altceva.

Ea și-a tras mâna brusc și s-a uitat spre Vlad: — Nu trebuia să veniți. Ne descurcăm și fără voi.

Am ieșit din salon cu inima frântă. Pe hol, Vlad s-a prăbușit pe o bancă și a început să plângă ca un copil.

— Irina… Ce fel de familie e asta? De ce trebuie să fie totul despre bani?

Nu am avut răspuns atunci. Nici acum nu am unul clar. După operație, Mariana s-a însănătoșit greu. Noi am continuat să muncim din greu și încet-încet ne-am pus pe picioare. Am reușit chiar să cumpărăm un apartament mic într-un cartier liniștit din București. Părinții lui Vlad au început iar să ne caute: „Ce bine că v-ați revenit! Poate veniți pe la noi duminică…”

Dar ceva se rupsese definitiv în sufletul meu. Nu mai puteam privi acea familie ca înainte. Îi respectam pentru că erau părinții soțului meu, dar nu mai simțeam că fac parte din familia lor.

Uneori mă întreb dacă dragostea adevărată poate exista acolo unde totul se măsoară în bani și favoruri. Oare poți ierta vreodată o familie care te iubește doar când are ceva de câștigat? Sau trebuie să-ți găsești propria familie în oamenii care te acceptă necondiționat?