După moartea tatălui meu, am dat-o afară pe partenera lui: Familia mă consideră nemiloasă, dar eu am altă perspectivă

— Nu ai niciun drept să mă dai afară, Irina! a țipat Mariana, cu ochii injectați de plâns, în timp ce strângea în brațe o cutie cu fotografii vechi.

Am rămas nemișcată în holul casei, cu cheia încă rece în palmă. Îmi simțeam inima bătând atât de tare încât aproape că nu-i auzeam vocea. Mirosea a ceară topită și a flori ofilite, iar lumina slabă a după-amiezii se strecura printre draperiile grele. Tatăl meu murise cu două zile înainte, iar eu eram singura moștenitoare. Mariana, femeia cu care trăise ultimii cincisprezece ani, încă locuia aici, ca și cum nimic nu s-ar fi schimbat.

— E casa tatălui meu. Acum e a mea. Te rog să pleci până la sfârșitul săptămânii, am spus, încercând să-mi păstrez vocea fermă.

Mariana a izbucnit în plâns. — Știi bine că nu am unde să mă duc! Am avut grijă de el când tu nici nu voiai să-i răspunzi la telefon!

M-am uitat la ea și am simțit un val de furie amestecată cu vinovăție. Avea dreptate într-un fel. După ce mama a murit de cancer, când aveam doar zece ani, tata s-a schimbat. S-a închis în el, iar eu am rămas singură cu bunica până când el a adus-o pe Mariana acasă. Aveam paisprezece ani atunci și nu i-am iertat niciodată că a umplut golul mamei atât de repede.

— Nu e vina mea că tata te-a ales pe tine, i-am spus printre dinți. Dar nici tu nu ai încercat vreodată să mă cunoști sau să mă accepți. Ai vrut doar casa asta și liniștea ta.

A tăcut pentru o clipă, apoi a șoptit: — Nu știi nimic despre mine.

Poate că avea dreptate. Poate că nu știam. Dar nici nu voiam să aflu. Pentru mine, Mariana era femeia care mi-a furat tatăl și copilăria. Îmi amintesc cum îi vedeam râzând împreună la masă, cum îi aducea cafeaua dimineața și cum îi șoptea lucruri pe care eu nu le auzeam niciodată. Tata nu mai era al meu de când ea apăruse.

În zilele care au urmat, rudele au început să mă sune. Unchiul Sorin mi-a spus la telefon:

— Irina, nu poți să faci asta. Mariana a fost alături de fratele meu când nimeni altcineva n-a fost. E nedrept.

— Nedrept? Dar mie cine mi-a fost alături? Cine m-a întrebat vreodată dacă sunt bine? am răspuns eu, cu voce tremurată.

M-am simțit mereu ca o străină în propria familie. După moartea mamei, tata s-a refugiat în muncă și apoi în brațele Marianei. Eu eram doar fata care deranja echilibrul lor fragil. Am crescut cu resentimente și cu sentimentul că nu contez pentru nimeni.

În noaptea dinainte ca Mariana să plece, am găsit-o stând pe marginea patului tatălui meu, ținându-i o cămașă la piept.

— Știi… l-am iubit mult pe tatăl tău, mi-a spus ea fără să se uite la mine. Și el te-a iubit pe tine, chiar dacă nu știa cum să-ți arate asta.

Am simțit un nod în gât. Poate că tata mă iubise într-un fel ciudat, distant. Poate că și Mariana îl iubise sincer. Dar eu nu puteam trece peste anii în care m-am simțit invizibilă.

A doua zi dimineață, Mariana a plecat cu două valize și o cutie cu fotografii. Am rămas singură în casa copilăriei mele, privind pereții goi și simțind o liniște apăsătoare. M-am întrebat dacă am făcut bine sau dacă am devenit exact ceea ce uram: o persoană rece și egoistă.

Sora tatălui meu, mătușa Lidia, a venit la mine câteva zile mai târziu.

— Irina, știu că ți-e greu. Dar uneori trebuie să ierți ca să poți merge mai departe.

Am izbucnit în plâns pentru prima dată de la moartea tatei. Nu știam dacă plâng pentru el, pentru mine sau pentru tot ce pierdusem de-a lungul anilor.

Acum stau pe canapeaua veche din sufragerie și privesc poza cu mama zâmbind dintr-o ramă crăpată. Mă întreb dacă ar fi fost mândră de mine sau dacă m-ar fi certat pentru decizia luată.

Poate că am fost crudă. Poate că am făcut ceea ce trebuia pentru mine. Dar oare există vreodată un răspuns corect când vine vorba de familie și suferință?

Oare cât de mult ne pot schimba pierderea și resentimentele? Voi ce ați fi făcut în locul meu?