Exclusă de la Fericire: O Mamă Vitregă pe Marginea Familiei

— Nu vreau să vii la nuntă, Mariana. Vreau să fie doar familia mea adevărată acolo.

Cuvintele Anei mi-au tăiat respirația. Stăteam în bucătăria noastră mică din Pitești, cu mâinile strânse pe cana de ceai, încercând să-mi ascund tremurul. Ana, fata pe care am crescut-o de la șapte ani, cu care am făcut teme, am plâns și am râs, mă privea acum cu ochi reci, ca și cum aș fi fost o străină.

— Familia ta adevărată? am șoptit, încercând să nu las lacrimile să-mi curgă pe obraji.

— Da, mama mea și tata. Tu… tu ai fost mereu bună cu mine, dar nu e la fel. Nu simt că… aparții.

Am simțit cum mi se prăbușește tot universul. M-am gândit la toate serile în care îi citeam povești când avea febră, la zilele în care îi făceam pachețelul pentru școală, la prima ei iubire, când a venit plângând în brațele mele. Unde greșisem? Ce nu făcusem destul?

Soțul meu, Radu, a intrat în cameră exact atunci. A simțit tensiunea din aer și s-a uitat de la mine la Ana.

— Ce se întâmplă aici?

Ana a ridicat din umeri.

— I-am spus Marianei că nu vreau să vină la nuntă. E nunta mea, aleg eu pe cine invit.

Radu a rămas fără cuvinte. S-a uitat la mine cu o tristețe pe care nu i-o mai văzusem niciodată. Știa cât de mult o iubisem pe Ana, cât mă sacrificasem pentru ea. Știa că, deși nu eram mama ei biologică, inima mea bătea pentru ea ca pentru propriul copil.

— Ana, gândește-te bine la ce faci, a spus el încet. Mariana a fost aici când mama ta nu putea. Ea te-a crescut.

— Nu vreau să vorbim despre asta! a țipat Ana și a ieșit trântind ușa.

Am rămas singuri în bucătărie. Radu s-a apropiat de mine și m-a luat în brațe. Am plâns în tăcere, fără să mai pot spune nimic.

În zilele următoare, casa noastră s-a umplut de tăcere. Ana venea rar și, când venea, nu mă privea în ochi. Radu încerca să medieze între noi, dar era clar că decizia ei era luată. Am început să mă întreb dacă toți anii aceștia am fost doar o umbră în viața ei. Dacă am greșit undeva fără să-mi dau seama.

M-am dus la mama mea într-o seară, căutând alinare.

— Mamă, de ce nu mă poate vedea ca pe o mamă adevărată?

Mama m-a privit cu blândețe.

— Dragostea nu e întotdeauna răsplătită cum ne dorim noi. Dar tu ai făcut tot ce ai putut. Sângele nu e totul, Mariana. Dar uneori oamenii nu pot trece peste el.

Am plecat acasă mai confuză ca niciodată. În noaptea aceea am visat-o pe Ana micuță, alergând prin curte cu părul despletit, strigându-mă „mami”. M-am trezit plângând.

Ziua nunții s-a apropiat ca o sentință. Radu a mers singur. Eu am rămas acasă, cu rochia pregătită pe pat și cu inima frântă. Am primit câteva mesaje de la rude care mă întrebau de ce nu sunt acolo. Nu am avut puterea să răspund.

Seara târziu, Radu s-a întors obosit și trist.

— A fost frumos… dar parcă lipsea ceva. Ana era agitată. S-a uitat după tine de câteva ori.

— Nu cred că îi va lipsi vreodată cu adevărat ceva ce nu a vrut să aibă, am spus eu amar.

Au trecut luni de atunci. Ana nu m-a căutat. Radu încearcă să păstreze legătura cu ea, dar între noi s-a lăsat o răceală ciudată. Prietenele mele mă întreabă dacă nu regret că m-am implicat atât de mult în viața unui copil care nu era al meu.

Dar cum poți regreta dragostea? Cum poți regreta nopțile nedormite, grijile, bucuriile mici? Poate că nu voi fi niciodată „mama adevărată” pentru Ana. Poate că societatea noastră încă vede mamele vitrege ca pe niște intruse, oricât ar încerca ele să dăruiască.

Uneori mă întreb: dacă aș fi știut că voi fi exclusă din fericirea ei, aș mai fi ales să-i fiu mamă? Sau dragostea adevărată înseamnă să dărui fără să aștepți nimic în schimb?

Voi ce credeți? Cine decide cine aparține cu adevărat unei familii?