Flori la Ușă: Cum Un Gest Mărunt A Zguduit Căsnicia Mea

— Cine ți-a adus flori la ora asta? vocea lui Radu răsună tăios din hol, în timp ce eu încă țineam în mâini buchetul de crini albi, picurând apă pe gresia rece. M-am întors spre el, cu inima bătându-mi nebunește, încercând să-mi găsesc cuvintele. — Nu știu, cred că Vlad, vecinul de la trei. A zis că a rămas cu ele de la o aniversare și s-a gândit să mi le dea. Radu mă privi lung, cu sprâncenele încruntate, iar în ochii lui am văzut ceva ce nu mai văzusem de mult: suspiciune.

Nu era prima dată când Vlad, noul nostru vecin, încerca să fie amabil. Îmi adusese și ciocolată cu câteva zile înainte, spunând că a cumpărat prea mult pentru fiica lui și că nu vrea să se strice. Dar de data asta, gestul lui a căzut ca o scânteie într-o casă plină de gaz. Radu a luat buchetul din mâinile mele și l-a trântit pe masă. — Să nu mai primesc niciodată flori de la nimeni, ai înțeles? Nu vreau să fiu de râsul blocului!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era despre flori, nu era despre Vlad. Era despre noi. Despre cum, de luni bune, nu mai vorbeam decât despre facturi, copii și ce mai trebuie cumpărat de la piață. Despre cum, în fiecare seară, ne uitam la televizor fără să ne atingem, fără să ne spunem nimic. Flori la ușă? Era prima dată când cineva mă făcea să mă simt văzută, apreciată, chiar dacă era doar un gest banal.

În zilele următoare, Radu a devenit tot mai tăcut. Mă urmărea cu privirea când ieșeam din casă, mă întreba de fiecare dată unde merg și cu cine vorbesc. Odată, când m-am întâlnit cu Vlad pe scara blocului și am schimbat două vorbe despre vreme, Radu a ieșit pe balcon și ne-a privit de sus, ca un judecător. Seara, când am încercat să-i explic că nu e nimic între mine și Vlad, mi-a spus doar atât: — Dacă nu era nimic, nu te-ai fi simțit atât de vinovată.

Am început să mă întreb dacă nu cumva are dreptate. De ce mă simțeam atât de tulburată de gesturile lui Vlad? De ce, când îmi zâmbea, simțeam că mă înroșesc ca o adolescentă? Poate pentru că, de prea mult timp, nu mai primisem niciun gest de tandrețe de la Radu. Poate pentru că, în fiecare zi, mă simțeam tot mai invizibilă în propria mea casă.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, am încercat să vorbesc cu Radu. — Ți-e frică să nu mă pierzi? Sau doar să nu râdă lumea de tine? El a tăcut mult timp, apoi a spus încet: — Mi-e frică să nu te pierd. Dar nu știu cum să te mai țin lângă mine. Am simțit cum mi se rupe sufletul. L-am luat de mână, dar el și-a tras-o repede. — Nu mai știu dacă te mai iubesc sau doar mă agăț de tine din obișnuință, a continuat el, cu vocea stinsă.

A doua zi, Vlad m-a invitat la o cafea, pe banca din fața blocului. Am acceptat, deși știam că nu e bine. Am vorbit despre orice, mai puțin despre flori. La un moment dat, m-a întrebat: — Ești fericită? Am simțit un nod în gât. — Nu știu, am răspuns sincer. Cred că am uitat cum e să fii fericită. Vlad a zâmbit trist. — Știi, uneori un gest mic poate schimba totul. Dar nu întotdeauna în bine.

Când am intrat în casă, Radu mă aștepta pe hol. — Ai fost cu el? Am dat din cap. — Am băut o cafea. Atât. S-a uitat la mine ca și cum încerca să mă recunoască. — Nu mai știu cine ești, a spus el. — Nici eu nu mai știu cine sunt, am răspuns.

În zilele care au urmat, casa noastră a devenit un câmp de bătălie tăcută. Copiii simțeau tensiunea, încercau să ne facă să râdem, dar noi nu mai știam cum. Mama mea, când a venit într-o zi să stea cu cei mici, m-a tras deoparte: — Ce se întâmplă cu voi? Nu vă mai recunosc. I-am spus că e doar oboseala, dar știam că nu e adevărat.

Într-o noapte, am visat că plec de acasă, că las totul în urmă și fug undeva unde nu mă cunoaște nimeni. Când m-am trezit, Radu dormea cu spatele la mine. M-am ridicat din pat și am privit pe geam. Ploua mărunt, ca în seara când am primit florile. M-am întrebat dacă nu cumva totul a început cu mult înainte de acel buchet. Poate că florile au fost doar pretextul, scânteia care a aprins o rană veche.

Într-o duminică, am decis să vorbim deschis, fără reproșuri. — Ce facem cu noi? am întrebat. Radu a oftat. — Nu știu. Dar nu vreau să trăim așa. Am stat amândoi pe canapea, ținându-ne de mâini, ca doi străini care încearcă să-și amintească de ce s-au iubit cândva. Am plâns amândoi, fără rușine. Am promis că vom încerca să ne regăsim, să ne vorbim mai mult, să nu mai lăsăm gesturile altora să ne definească relația.

Nu știu dacă vom reuși. Nu știu dacă dragostea noastră mai poate fi salvată. Dar știu că, uneori, un gest mărunt poate scoate la iveală tot ce e mai fragil într-o relație. Și mă întreb: câți dintre noi trăim cu adevărat, sau doar ne prefacem că suntem fericiți? Poate că e timpul să avem curajul să ne răspundem sincer la această întrebare.