Florile vecinului și tăcerea din căsnicia mea

— Ce-i asta? vocea lui Sorin răsună tăios din hol, în timp ce eu încă țineam buchetul de lalele galbene în mână. M-am întors spre el, încercând să-mi ascund zâmbetul stânjenit. Rareș, noul nostru vecin de la etajul trei, tocmai plecase, lăsându-mi flori și o cutie de bomboane cu o urare simplă: „Să aveți o seară frumoasă!”

— Sunt de la Rareș, i-am spus încet, simțind cum mi se strânge stomacul. — A zis că e pentru toți vecinii de pe palier, ca să ne cunoaștem mai bine.

Sorin a luat florile din mâna mea și le-a trântit pe masa din bucătărie. — Nu-mi place deloc tipul ăsta. Prea e amabil. Și tu prea zâmbești când vorbești cu el.

Am simțit cum mă înroșesc. Nu era prima dată când Sorin reacționa așa, dar de data asta era altceva în aer. Poate pentru că Rareș era tânăr, divorțat și părea mereu atent la detalii. Poate pentru că, în ultimii ani, între mine și Sorin se lăsase o tăcere grea, ca un nor care nu mai pleacă.

Mă numesc Camelia și am 47 de ani. Sunt căsătorită cu Sorin de 25 de ani. Avem doi copii mari, plecați la facultate în Cluj. De când au plecat copiii, casa noastră a devenit prea mare și prea tăcută. Sorin lucrează mult, vine obosit acasă și rareori mai avem ceva să ne spunem. Eu am rămas cu rutina mea: serviciu la bibliotecă, piață, gătit, seriale seara. Uneori mă simt invizibilă.

Apariția lui Rareș a fost ca o gură de aer proaspăt. Nu pentru că ar fi flirtat cu mine – sau cel puțin așa îmi place să cred – ci pentru că m-a privit ca pe un om care contează. M-a întrebat ce-mi place să citesc, mi-a povestit despre fiica lui adolescentă pe care o vede rar, m-a invitat la o cafea pe balconul comun. Am râs împreună de vecina de la doi care țipă la pisici și am împărțit prăjituri făcute de mama lui.

Dar Sorin vede altceva. În fiecare gest al lui Rareș vede o amenințare. În fiecare zâmbet al meu vede o trădare.

— Camelia, nu vreau să mai primești nimic de la el! a spus într-o seară, când am găsit pe preșul nostru o carte cu un bilet: „Pentru serile lungi de toamnă”.

— E doar o carte! am protestat eu. Nu pot să refuz un gest frumos doar pentru că tu ești gelos!

— Nu sunt gelos! Dar nu-mi place cum te uiți la el! Parcă ai uitat că ești măritată!

M-am simțit ca o adolescentă prinsă cu bilețele sub bancă. Dar nu era vorba despre Rareș. Era vorba despre mine și Sorin, despre tot ce nu ne mai spunem.

Într-o duminică dimineață, când ploua mărunt și cafeaua avea gust amar, i-am spus:

— Sorin, tu mă mai vezi? Mă mai asculți vreodată?

A ridicat din umeri.

— Ce vrei să spui?

— Vreau să știu dacă mai contez pentru tine. Dacă mai vezi femeia cu care te-ai însurat sau doar gospodina care gătește și spală rufe.

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— M-am obișnuit să fim așa… fiecare cu ale lui.

M-am ridicat de la masă și am ieșit pe balcon. Rareș era acolo, citea ziarul și bea cafea. M-a văzut și mi-a zâmbit.

— Bună dimineața! Vreți o cafea?

Am dat din cap că nu. Dar m-am simțit văzută.

În zilele următoare, tensiunea dintre mine și Sorin a crescut. Orice gest al meu era interpretat greșit. Dacă zâmbeam la glumele lui Rareș pe scara blocului, Sorin mă certa acasă. Dacă refuzam să vorbesc cu Rareș, mă simțeam vinovată față de mine însămi.

Într-o seară, Sorin a venit acasă mai devreme decât de obicei. M-a găsit pe hol, vorbind cu Rareș despre reparațiile la lift.

— Camelia! Hai în casă! a strigat el nervos.

Rareș s-a retras politicos. Eu am intrat după Sorin și am trântit ușa.

— Nu mai suport! i-am spus printre lacrimi. Nu pot să trăiesc ca într-o colivie!

Sorin s-a uitat la mine ca și cum m-ar fi văzut pentru prima dată după mult timp.

— Ți-e dor să fii iubită? m-a întrebat încet.

Am izbucnit în plâns.

— Da! Mi-e dor să fiu văzută! Mi-e dor să simt că cineva mă ascultă!

A venit lângă mine și m-a luat în brațe stângaci.

— Îmi pare rău… Nu știu când am ajuns aici.

Am stat mult timp așa, fără să spunem nimic. Pentru prima dată după ani buni, am simțit că poate mai avem o șansă.

A doua zi dimineață, am găsit pe masă un bilet scris de Sorin: „Hai să bem cafeaua împreună diseară.”

Nu știu dacă gesturile lui Rareș au fost doar prietenie sau altceva. Dar știu că au scos la iveală tot ce era nespus între mine și Sorin.

Mă întreb: câți dintre noi ajungem să ne simțim invizibili în propria viață? Cât de mult contează un gest mic atunci când sufletul tânjește după atenție? Voi ce ați face în locul meu?