„Gata. Plec, și nu uita să-i iei mamei cumpărăturile,” a spus ea în timp ce își făcea bagajele

Elena și-a închis valiza, fiecare mișcare punctată cu un scop care îi lipsea din viață de luni de zile acum. Apartamentul pe care îl împărțea cu Ștefan părea să se micșoreze pe minut, pereții închizându-se asupra ei pe măsură ce lua decizia finală. Era o seară rece de noiembrie în București, și vântul părea să urle în acord cu tumultul din interiorul ei.

„Ștefan, trebuie să-ți amintești să-i iei mamei niște cumpărături,” a spus Elena, vocea ei fiind fermă în ciuda haosului inimii ei care bătea cu putere. Evita să-l privească, concentrându-se în schimb pe o mică ruptură din căptușeala valizei.

Ștefan, care stătea leneș pe canapea cu laptopul, a ridicat privirea, confuzia desenându-i-se pe chip. „Despre ce vorbești? Și de ce îți faci bagajele?” Vocea lui era un amestec de nedumerire și îngrijorare, dar îi lipsea urgența pe care Elena o simțea.

„Asta e, Ștefan. Plec,” a răspuns Elena, întorcându-se în sfârșit să-l privească. Ochii ei erau hotărâți, un contrast puternic față de lacrimile pe care le vărsase în singurătate multe nopți înainte.

„Pleci? Acum? De ce?” Ștefan s-a ridicat, laptopul fiind uitat pe canapea pe măsură ce aluneca. A făcut un pas spre ea, încercând să acopere distanța nu doar în apartament, ci și în relația lor.

„Nu mai pot face asta. Nu pot fi singura care încearcă. Nu pot permite să continui să mă iei de-a gata,” a spus Elena, vocea ei crescând ușor cu fiecare propoziție. Nu era furioasă, doar epuizată. Epuizată de a încerca să reînvie ceva ce poate nu a fost menit să supraviețuiască.

Ștefan și-a trecut degetele prin păr, un obicei nervos pe care îl avea când se simțea scăpat de sub control. „Nu înțeleg. Credeam că suntem bine.”

„Asta e problema, Ștefan. Credeai că totul e bine pentru că niciodată nu ai privit dincolo de propriile tale nevoi. Când a fost ultima dată când m-ai întrebat dacă sunt fericită? Sau dacă am nevoie de ceva?” Întrebările Elenei rămâneau în aer, grele cu toate cuvintele nespuse care se acumulaseră de-a lungul anilor.

Ștefan s-a uitat în altă parte, incapabil să-i întâlnească privirea. Știa că ea avea dreptate. Își luase prezența și dragostea ei de-a gata. „Elena, pot să mă schimb. Putem să rezolvăm asta,” a spus el, vocea lui împletită cu disperare.

„Este prea târziu pentru asta. Trebuie să mă regăsesc. Trebuie să fiu fericită, Ștefan. Și nu pot fi fericită aici, nu așa,” a spus Elena, decizia ei fiind clară pe măsură ce își închidea ultima valiză.

Ștefan a simțit o durere de regret atât de ascuțită încât aproape că i-a tăiat respirația. „Deci, asta e? Pur și simplu o să pleci?”

Elena a făcut o pauză la ușă, mâna pe clanță. „Da, Ștefan. Asta e. Și nu uita cumpărăturile pentru mama. Contează pe ele.” Cu aceste cuvinte finale, a ieșit în noaptea rece, lăsând în urmă o viață care nu i se mai potrivea.

Ștefan a rămas în tăcerea apartamentului acum gol, ecoul ușii închizându-se reverberând ca nota finală a cântecului lor de dragoste. Știa că ar trebui să simtă furie, poate chiar ușurare, dar tot ce simțea era un sentiment copleșitor de pierdere. Elena plecase, și de data aceasta, era pentru totdeauna.

Pe măsură ce realitatea plecării ei se înfunda, Ștefan și-a dat seama că cumpărăturile erau cel mai puțin dintre lucrurile pe care le uitase.