„I-am Cerut Soacrei să aibă Grijă de Copii, Dar Avea Alte Planuri: Îmi Pare Rău pentru Copiii Care Vor să Petreacă Timp cu Bunica”

Nu am crezut niciodată că voi ajunge în această situație, dar iată-mă aici, simțindu-mă tot mai mult ca un părinte singur în fiecare zi. Soțul meu Andrei este un bărbat minunat în multe feluri, dar devotamentul său față de mama lui începe să afecteze familia noastră.

Tatăl lui Andrei a murit acum trei ani, iar de atunci Andrei a preluat rolul de bărbat al casei pentru mama lui. Petrece ore nesfârșite la ea acasă, reparând lucruri, făcând comisioane și pur și simplu ținându-i companie. Deși înțeleg că are nevoie de sprijin, devine din ce în ce mai dificil pentru mine să gestionez totul singură.

Săptămâna trecută, am decis în sfârșit să-i cer soacrei mele dacă ar putea să ne ajute având grijă de copii câteva ore pe săptămână. Copiii noștri o adoră pe bunica lor și așteaptă mereu cu nerăbdare să petreacă timp cu ea. Am crezut că ar fi o situație win-win: ea ar vedea mai des nepoții, iar eu aș avea parte de o pauză atât de necesară.

Când am abordat-o cu această idee, am fost întâmpinată cu un răspuns neașteptat. Mi-a spus că avea alte planuri și nu putea să se angajeze să aibă grijă de copii în mod regulat. Mi-a menționat că s-a înscris într-un club de lectură, a început să ia cursuri de yoga și chiar plănuia câteva excursii cu prietenii ei. Deși sunt fericită că își găsește modalități de a se bucura de viață, nu am putut să nu simt o panglică de dezamăgire.

Am încercat să-i explic cât de mult ar însemna pentru copii să petreacă mai mult timp cu ea, dar a rămas fermă în decizia ei. Mi-a spus că trebuie să se concentreze pe ea însăși și pe propria fericire acum că este singură. Am plecat din conversație simțindu-mă învinsă și frustrată.

Când i-am spus lui Andrei despre conversație, a fost surprinzător de nepăsător. A spus că mama lui are tot dreptul să-și trăiască viața așa cum dorește și că nu ar trebui să o presăm să-și asume responsabilități pe care nu le dorește. Deși înțeleg punctul lui de vedere, mi s-a părut că îmi respinge preocupările și nevoile copiilor noștri.

Copiii au fost devastați când le-am spus că bunica nu va putea să-i supravegheze atât de des pe cât speraseră. Fuseseră atât de entuziasmați de ideea de a petrece mai mult timp cu ea și acum au rămas dezamăgiți și confuzi. Mi s-a rupt inima văzându-le fețele triste.

Pe măsură ce zilele trec, mă simt tot mai resentimentară. Simt că port greutatea familiei noastre pe umeri în timp ce Andrei continuă să prioritizeze nevoile mamei sale peste ale noastre. Am încercat să vorbesc cu el despre asta, dar mereu respinge subiectul sau îl schimbă.

Nu știu ce ne rezervă viitorul, dar știu că ceva trebuie să se schimbe. Nu pot continua așa, simțindu-mă ca pe locul doi în propria mea căsnicie. Copiii merită mai mult și la fel și eu.