Întâlnirea care mi-a răscolit viața: O poveste despre regrete, alegeri și iertare

— Maria? Ești tu?

M-am întors brusc, cu inima bătându-mi nebunește în piept, ca atunci când eram adolescentă și mă ascundeam de tata după ce întârziasem la ora de venire acasă. În fața mea stătea Mihai, cu părul încăpățânat de alb, dar cu același zâmbet ștrengăresc care mă cucerise în clasa a unsprezecea. Pentru o clipă, totul s-a dizolvat: banca pe care stăteam, vrăbiile care ciuguleau firimiturile, chiar și anii care ne despărțiseră. Eram din nou fata cu codițe și vise mari, iar el băiatul care-mi scria poezii pe colțuri de caiet.

— Mihai… am șoptit, de parcă mi-ar fi fost teamă să nu sparg vraja.

— Nici nu știi de câte ori m-am gândit la tine în ultimii ani, a spus el, privindu-mă cu o blândețe care m-a făcut să-mi mușc buza de jos. M-am simțit dintr-odată vulnerabilă, ca și cum toată armura pe care mi-o construisem în patruzeci de ani de căsnicie, maternitate și compromisuri s-ar fi topit sub privirea lui.

Am încercat să zâmbesc, dar gâtul mi se strângea. În minte mi-au năvălit toate momentele pe care nu le trăisem împreună: nunta la care nu am ajuns, copilul pe care nu l-am avut, scrisorile pe care nu le-am trimis niciodată. M-am gândit la soțul meu, Doru, la copiii noștri care acum trăiesc fiecare la casa lui, la casa goală și la tăcerile dintre pereți.

— Ce mai faci? am întrebat, încercând să par stăpână pe mine.

— Am divorțat acum trei ani. Copiii sunt plecați în Germania. M-am întors în orașul ăsta pentru că aici am simțit mereu că am rădăcini. Și pentru că… aici am iubit prima dată.

Am simțit cum obrajii mi se încălzesc. Nu știam dacă să râd sau să plâng. Mi-am amintit de mama, cum îmi spunea mereu că prima iubire nu se uită niciodată, dar eu râdeam atunci, convinsă că viața e lungă și plină de surprize.

— Și tu? a întrebat Mihai.

— Sunt… bine. Doru e plecat mai mult prin țară cu serviciul. Copiii… știi cum e, fiecare cu viața lui. Am rămas doar eu cu amintirile.

A oftat adânc și s-a așezat lângă mine pe bancă. Pentru o clipă am simțit că timpul s-a oprit. Mi-a povestit despre anii petrecuți în străinătate, despre dorul de casă și despre cât de greu e să te regăsești când totul în jur se schimbă.

— Ți-ai imaginat vreodată cum ar fi fost dacă am fi rămas împreună? a întrebat el brusc.

Întrebarea lui m-a lovit ca un val rece. Nu voiam să răspund, dar adevărul era că mă gândisem la asta de nenumărate ori. În serile lungi de iarnă, când Doru era plecat și copiii nu sunau cu zilele, mă întrebam dacă nu cumva făcusem o greșeală atunci când am ales siguranța în locul pasiunii.

— Uneori… da. Dar viața nu ne-a lăsat prea mult loc pentru vise, nu-i așa?

Mihai a zâmbit trist.

— Poate că noi am ales să nu luptăm destul pentru ele.

Am tăcut amândoi. În jurul nostru, orașul începea să se trezească încet. O bătrână trecea cu un cărucior vechi, iar un copil râdea undeva în depărtare. M-am gândit la părinții mei, la cât de mult au insistat să merg la facultate în București și să uit de „prostii adolescentine”. La cât de repede am acceptat cererea în căsătorie a lui Doru doar pentru că părea bărbatul potrivit – serios, muncitor, fără visuri prea mari.

— Ți-ai iertat vreodată părinții pentru ce au ales pentru tine? m-a întrebat Mihai.

M-am uitat la el uimită. Nu-mi pusesem niciodată întrebarea asta direct. Mereu am dat vina pe circumstanțe: comunismul, lipsa banilor, frica lor de necunoscut. Dar adevărul era că nici eu nu avusesem curajul să mă împotrivesc.

— Nu știu… Poate că încă nu pot.

Mihai mi-a luat mâna într-a lui. Gestul lui simplu m-a făcut să simt din nou fiorii primei iubiri. Am stat așa câteva minute, fără să spunem nimic. În mintea mea se derulau imagini: eu și Mihai fugind împreună la mare; eu spunându-le părinților că nu mă întorc acasă; eu alegând dragostea în locul datoriei.

— Maria… dacă ai putea da timpul înapoi, ai face altfel?

Am simțit un nod în gât. Nu voiam să rănesc pe nimeni – nici pe Doru, nici pe copii, nici măcar pe mine însămi. Dar adevărul era că nu știam răspunsul.

— Poate că da… Poate că nu. Poate că tot aici am fi ajuns oricum, fiecare cu regretele lui.

Mihai a zâmbit amar.

— Știi ce cred eu? Că oamenii ca noi trăiesc mereu între două lumi: cea pe care au ales-o și cea pe care au pierdut-o.

Am plecat capul. Avea dreptate. Toată viața mea fusese o pendulare între ceea ce trebuia să fac și ceea ce îmi doream cu adevărat.

Ne-am ridicat încet de pe bancă. Mihai m-a privit lung și mi-a spus:

— Dacă vrei vreodată să vorbim… sunt aici. Nu mai fug nicăieri.

L-am privit cum se îndepărtează printre copaci și am simțit o liniște ciudată. Poate că unele răni nu se vindecă niciodată complet. Poate că unele alegeri ne urmăresc toată viața.

Dar poate că tocmai asta ne face oameni: capacitatea de a ierta – pe ceilalți și pe noi înșine – și curajul de a privi înapoi fără teamă.

M-am ridicat de pe bancă și am pornit spre casă cu pași mici, întrebându-mă: oare câți dintre noi trăim vieți paralele în sufletul nostru? Și câți avem curajul să ne recunoaștem regretele înainte să fie prea târziu?