Între datoria față de familie și sacrificiul de sine: Povestea mea după douăzeci de ani de căsnicie

— Nu mai pot, Sorin! Nu mai pot! — vocea mea răsuna spartă prin bucătăria mică, cu miros de cafea rece și medicamente uitate pe masă. Mă uitam la el, cu ochii umflați de nesomn, în timp ce el își strângea pumnii pe marginea scaunului.

— Dacă nu vrei să ai grijă de mama, atunci nu mai avem ce discuta. Eu nu pot să-mi abandonez mama! — a spus el, cu vocea tăioasă, fără să mă privească în ochi.

Așa a început sfârșitul. După douăzeci de ani în care am fost soția lui Sorin, mama copiilor noștri, femeia care a ținut casa pe umeri și a încercat să fie totul pentru toți, am ajuns aici: la limita răbdării mele, la marginea unei prăpastii pe care nu credeam că o voi privi vreodată.

Totul a început cu mulți ani în urmă, când mama lui Sorin, doamna Lidia, a început să uite lucruri. La început era doar o neatenție: uita aragazul pornit, pierdea cheile, se rătăcea uneori prin cartier. Am crezut că e vârsta. Dar apoi au venit crizele: țipete noaptea, suspiciuni absurde că îi furăm banii sau că vrem să o otrăvim. Sorin era la muncă aproape tot timpul — lucra la service-ul auto din oraș și venea acasă târziu, obosit și nervos. Copiii erau mici atunci, iar eu eram singura care putea să stea cu mama lui.

— E mama mea, dar tu ești femeia casei — îmi spunea el mereu. — Tu știi cel mai bine cum să ai grijă de ea.

Ani la rând am făcut tot ce am putut. Am dus-o la doctori, am stat nopți întregi lângă patul ei când avea crizele acelea cumplite. Am spălat-o, am hrănit-o, am suportat jigniri și acuzații fără sens. Am încercat să-i explic lui Sorin cât de greu îmi este, dar el ridica din umeri:

— Ce vrei să fac? Să o duc la azil? Să râdă lumea de noi?

Așa că am tăcut și am continuat. Dar cu fiecare an, starea Lidiei s-a agravat. A început să devină violentă. Într-o zi a aruncat cu o cană după mine pentru că i-am spus să-și ia pastilele. În altă zi a încercat să iasă din casă în pijama, în toiul iernii. Copiii au început să se teamă de ea. Fata mea cea mică, Ilinca, plângea noaptea și mă întreba dacă bunica o să o rănească.

Într-o seară, după ce am reușit cu greu să o liniștesc pe Lidia, m-am prăbușit pe podea și am plâns în hohote. Simțeam că nu mai sunt eu. Nu mai eram nici soție, nici mamă — eram doar o umbră care se târâia dintr-o zi în alta.

Am încercat să vorbesc cu sora lui Sorin, Camelia, care locuia la București.

— Nu pot veni acasă acum — mi-a spus ea la telefon. — Am serviciu, copii… Tu ești acolo, tu trebuie să te ocupi.

M-am simțit trădată. Toată lumea se baza pe mine. Nimeni nu vedea cât de mult mă doare.

Într-o zi am făcut ceea ce nu credeam că voi face vreodată: i-am spus lui Sorin că nu mai pot. Că trebuie să găsim o soluție — un centru specializat unde Lidia să primească îngrijirea de care are nevoie.

— Nu! — a explodat el. — Să-mi trimiți mama la azil? Să mă faci de râs în fața satului? Niciodată!

— Dar copiii noștri? Eu? Nu contează deloc?

— Dacă nu vrei să ai grijă de ea, divorțăm!

A urmat o tăcere grea. M-am uitat la el și am văzut un străin. Omul cu care împărțisem viața douăzeci de ani nu mai era acolo.

Zilele următoare au fost un coșmar. Sorin a început să doarmă pe canapea și abia dacă îmi vorbea. Copiii simțeau tensiunea și mă întrebau mereu dacă tata o să plece. Lidia era tot mai agitată. Într-o noapte a spart un geam și a încercat să fugă din casă.

Am sunat la ambulanță. Medicii au spus clar: are nevoie de supraveghere permanentă într-un centru specializat.

— Nu vreau! — a urlat Sorin când i-am spus verdictul doctorilor. — O să mă ocup eu!

Dar n-a rezistat nici trei zile. După prima noapte în care Lidia a țipat continuu și a încercat să-l lovească, Sorin a venit la mine cu ochii roșii:

— Nu știu cum ai putut atâția ani…

Dar tot nu voia să accepte soluția centrului.

În cele din urmă, am luat decizia singură. Am sunat la un centru din orașul vecin și am programat internarea Lidiei. Sorin m-a privit ca pe un dușman.

— Ai distrus familia asta! — mi-a spus înainte să plece din casă cu valiza în mână.

Acum stau singură în bucătărie și mă uit la poza noastră de la nuntă. Mă întreb unde s-a rupt totul. Oare e vina mea că am vrut să trăiesc și eu? Cât putem sacrifica pentru familie înainte să ne pierdem pe noi înșine?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu sigur că nu mai pot fi doar umbra altora. Voi avea curajul să-mi recuperez viața?