Între două case: când mama-soacră decide pentru tine

— Nu mă interesează ce vrei tu, Irina! Îți faci bagajele și te muți la mine! Nu se poate să stai singură, gravidă, fără supraveghere!
Vocea Lidiei răsuna în telefon cu o autoritate pe care nu o mai întâlnisem până atunci. Mă uitam la Vlad, care își freca tâmplele, prins între două femei: mama lui și soția lui.
— Mamă, nu e nevoie… ne descurcăm, suntem adulți, încercă el să tempereze situația.
— Vlad, nu mă contrazice! Știi bine ce s-a întâmplat cu verișoara ta când a stat singură! Nu vreau să aud că n-am făcut tot ce ținea de mine!
Am închis ochii. Îmi venea să țip. Eram însărcinată în patru luni și tot ce-mi doream era liniște. Dar liniștea nu avea loc în familia noastră de când testul de sarcină ieșise pozitiv.

L-am cunoscut pe Vlad într-o zi ploioasă de martie, la policlinica din cartier. Eu venisem pentru un control de rutină, el își adusese bunica la cardiologie. Am făcut schimb de priviri pe holul îngust, apoi am zâmbit timid când ne-am intersectat la automatul de cafea. A doua zi mi-a scris pe Facebook. După două luni eram deja nedespărțiți.

Ne-am căsătorit repede, fără prea mult fast, doar cu părinții și câțiva prieteni apropiați. Mama mea era încântată, dar Lidia… Lidia părea mereu nemulțumită. „Nu-i destul de bună pentru tine”, îi șoptea lui Vlad când credea că nu aud. „Nu știe să gătească sarmale ca lumea.”

Când am rămas însărcinată, Lidia a venit la noi cu o pungă plină de borcane și conserve. „Să ai ce mânca sănătos”, mi-a spus, dar privirea ei spunea altceva: „Să nu cumva să faci vreo prostie.”

După telefonul acela, Vlad a încercat să mă liniștească.
— Hai să nu ne certăm cu ea… poate îi trece.
Dar nu i-a trecut. A doua zi a venit la noi acasă cu două valize și a început să le umple cu hainele mele.
— Nu vreau să aud discuții! La mine în casă e ordine, e curat și știu ce mănânci! Aici cine are grijă de tine? Vlad e toată ziua la muncă!
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Mama mea locuia la țară și nu putea veni des la oraș. Prietenele mele erau ocupate cu joburile lor. Eram singură în fața Lidiei.

Primele zile la ea au fost un coșmar. Se trezea la 6 dimineața și mă punea să mănânc terci de ovăz „pentru copil”. Îmi verifica pastilele, îmi număra pașii prin casă și mă întreba din oră în oră dacă simt ceva ciudat la burtă.

Vlad venea seara târziu și încerca să mă consoleze.
— O să-i treacă după ce naști…
Dar eu simțeam că mă sufoc. Nu aveam voie să ies singură din casă. Nu aveam voie să vorbesc prea mult la telefon cu prietenele mele — „te stresează discuțiile astea”. Nu aveam voie să gătesc altceva decât ce voia ea.

Într-o seară, după ce Vlad a adormit, am ieșit pe balcon și am plâns în hohote. M-am întrebat dacă greșisem undeva. Dacă eram o soție prea slabă sau o noră prea încăpățânată.

A doua zi am primit un mesaj de la mama: „Nu lăsa pe nimeni să-ți spună cum să-ți trăiești viața.”

M-am dus la Lidia în bucătărie.
— Doamnă Lidia, vă mulțumesc pentru grijă, dar am nevoie de spațiu. Vreau să merg acasă la mine.
Ea s-a uitat la mine ca la o copilă răzgâiată.
— Nu știi ce vorbești! O să-ți pară rău!
— Poate… dar vreau să încerc.

A fost scandal. Vlad a fost prins la mijloc. Seara aceea a fost cea mai grea din viața noastră de familie. Lidia a plâns, Vlad a țipat, eu am făcut bagajele cu mâinile tremurânde.

Ne-am întors acasă și am început să reconstruim totul de la zero: rutina noastră, intimitatea noastră, liniștea noastră. Lidia venea zilnic cu supă sau compot și încerca să se bage peste noi. Dar de fiecare dată îi spuneam politicos: „Mulțumim, dar ne descurcăm.”

Când s-a născut fetița noastră, Lidia a venit cu un coș plin de haine roz și a plâns când a ținut-o în brațe prima dată.
— Poate că n-am știut eu cum să fiu mamă de băiat… Poate că am greșit…
Am simțit atunci că toate certurile au avut un rost: ca fiecare dintre noi să învețe unde se termină grija și unde începe controlul.

Acum stau pe canapea și o privesc pe fetița mea dormind liniștită. Mă întreb: câte femei din România trăiesc povestea mea? Câte dintre noi avem curajul să spunem „Ajunge!” atunci când toți ceilalți cred că știu mai bine ce e pentru noi?