Între două focuri: Când familia soțului meu a devenit cel mai mare dușman al meu

— Nu ești de-a noastră, Irina. N-ai să fii niciodată, mi-a șoptit Camelia, cu un zâmbet rece, în timp ce toți ceilalți râdeau la masa de Paște. Am simțit cum mi se strânge stomacul, cum fiecare privire aruncată spre mine era o judecată mută. Radu, soțul meu, era prins între glumele tatălui său și poveștile mamei, fără să observe că eu mă sufocam încet, la doar câțiva pași de el.

Nu știu când a început războiul acesta. Poate din ziua în care am intrat pentru prima dată în casa lor din Pitești, cu un coș de prăjituri și un zâmbet larg, încercând să fiu pe placul tuturor. Sau poate când Camelia a văzut că fratele ei mă privea altfel decât pe oricare altă femeie. Cert e că fiecare întâlnire de familie s-a transformat într-o arenă în care trebuia să-mi apăr locul.

— Irina, tu nu știi să faci sarmale? a întrebat mama lui Radu, ridicând din sprâncene.
— Ba da, dar poate nu la fel de bine ca dumneavoastră, am răspuns timid.
— Lasă, Camelia știe. Ea a învățat de la mine tot ce trebuie să știe o femeie adevărată.

Camelia zâmbea satisfăcută. Era mereu acolo să mă corecteze, să-mi arate că nu sunt suficient de bună pentru familia lor. La început am crezut că exagerez, că poate sunt eu prea sensibilă. Dar cu timpul, fiecare gest al ei a devenit mai tăios, fiecare cuvânt — o sabie.

Radu încerca să mă liniștească.
— Nu pune la suflet, Irina. Așa e Camelia cu toată lumea.
Dar nu era adevărat. Cu mine era altfel. Mă ignora când vorbeam, îmi întrerupea orice poveste cu o glumă nepotrivită sau schimba subiectul când încercam să mă apropii de ceilalți. Când am rămas însărcinată, am crezut că lucrurile se vor schimba. Că poate un nepot îi va aduce împreună. Dar atunci a început adevărata luptă.

— Să nu crezi că dacă faci un copil ai rezolvat ceva! mi-a spus într-o seară, când eram doar noi două în bucătărie.
— Nu vreau să rezolv nimic… Vreau doar să fim o familie.
— Familia asta nu e a ta! Familia asta e a noastră!

Am plâns în baie, cu mâna pe burtică, întrebându-mă dacă nu cumva greșisem alegându-l pe Radu. Dar îl iubeam. Și el mă iubea pe mine. Sau cel puțin așa credeam.

După ce s-a născut Daria, lucrurile au devenit și mai complicate. Camelia venea aproape zilnic, sub pretextul că vrea să mă ajute. În realitate, îmi critica orice decizie: cum o îmbrac pe Daria, cum îi dau să mănânce, cum o țin în brațe.

— Nu vezi că-i e frig? Pune-i încă un rând de haine!
— Dar transpiră deja…
— Lasă că știu eu mai bine! Tu n-ai crescut niciun copil!

Radu era tot mai absent. Munca îl ținea până târziu la birou și când ajungea acasă era prea obosit ca să mai asculte plângerile mele.
— Irina, nu te mai certa cu Camelia! E sora mea… Ce vrei să fac?
— Să fii de partea mea! Să-i spui că e prea mult!
— Nu pot să mă cert cu familia mea pentru orice fleac…

Fleacuri… Pentru el erau fleacuri. Pentru mine erau zile și nopți de nesiguranță, de sentimentul că nu aparțin nicăieri. Într-o zi am cedat.

— Dacă nu mă susții acum, Radu, nu știu cât mai pot rezista!
El s-a uitat la mine ca și cum l-aș fi trădat.
— Vrei să mă pui să aleg între tine și ai mei?
— Nu… Dar vreau să simt că suntem o echipă!

Am început să evit vizitele la socri. Îmi găseam scuze: Daria e răcită, am treabă la serviciu, trebuie să merg la doctor. Dar Camelia nu se lăsa.

Într-o duminică dimineață a venit neanunțată la noi acasă.
— Ce faci, Irina? Nu vii la masă? Toată lumea te așteaptă!
— Nu mă simt bine…
— Normal că nu te simți bine dacă stai toată ziua închisă aici! Hai, las-o pe Daria cu mama și vino!

Am refuzat politicos, dar ea a intrat peste mine în dormitor.
— Știi ce cred eu? Că tu vrei să-l iei pe Radu de lângă noi! Că vrei să-l îndepărtezi de familie!

Atunci am izbucnit.
— Nu vreau să iau pe nimeni de lângă nimeni! Vreau doar să fiu respectată! Să fiu acceptată!

Camelia a plecat trântind ușa și câteva zile nu am mai auzit nimic de la ea sau de la socri. Radu era tensionat și tăcut.

Într-o seară, după ce Daria adormise, l-am găsit pe Radu pe balcon, fumând nervos.
— Ce vrei să fac? Să nu-mi mai văd familia?
— Vreau doar să mă aperi când sunt atacată! Să le spui că nu e normal ce fac!
El a dat din umeri.
— Poate ar trebui să te obișnuiești… Asta e familia mea.

Atunci am simțit că mă prăbușesc. Am început să mă întreb dacă nu cumva problema e la mine. Dacă nu cumva chiar nu merit locul acela la masa lor. Dar apoi m-am uitat la Daria și mi-am dat seama că trebuie să lupt pentru ea. Pentru liniștea noastră.

Am început terapia. Am învățat să pun limite și să spun „nu”. Am refuzat vizitele neanunțate și am cerut ca deciziile legate de copilul nostru să fie luate doar de mine și Radu. A fost greu — scandaluri, lacrimi, reproșuri din toate părțile.

Într-o zi Camelia mi-a spus:
— Ești egoistă! Te gândești doar la tine!
Am privit-o calm:
— Poate că da. Dar dacă eu nu am grijă de mine și de familia mea mică, cine o va face?

Radu a început încet-încet să vadă cât rău îmi făcea lipsa lui de implicare. A venit cu mine la terapie și a început să pună limite familiei lui. Nu a fost ușor — au urmat luni de tăcere și răceală între noi și socri. Dar pentru prima dată după mult timp am simțit că suntem o echipă adevărată.

Acum încă mai există tensiuni. Camelia nu va fi niciodată sora pe care mi-am dorit-o. Dar am învățat că uneori trebuie să alegi între a fi acceptat cu orice preț sau a-ți păstra demnitatea.

Mă întreb adesea: câte femei trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câte dintre noi aleg liniștea sufletului în locul aprobării celorlalți? Voi ce ați face dacă ați fi între două focuri?