Între două focuri: Când soțul nu poate spune mamei că nu putem avea copii

— Irina, iar nu ai mâncat tot? Parcă ai fi gravidă, nu alta! — vocea soacrei mele, doamna Maria, răsună peste masa încărcată de sarmale și friptură. Toți ochii se întorc spre mine. Radu, soțul meu, își privește farfuria, evitând privirea mamei sale. Îmi simt obrajii arzând și îmi încleștez mâinile sub masă.

— Nu, mamă, doar nu mi-e foame, răspund încercând să zâmbesc. Dar știu că nu o să se oprească aici.

— Eh, dacă ați avea și voi un copil, altfel ar sta lucrurile! Să vezi atunci ce poftă ai avea! — continuă ea, cu un zâmbet larg, dar cu o privire tăioasă. Radu tace. Mă simt singură, expusă, ca și cum toată lumea ar ști secretul nostru.

De cinci ani încercăm să avem un copil. Am trecut prin investigații dureroase, tratamente costisitoare și nopți pline de lacrimi. Medicul ne-a spus clar: șansele sunt minime. Dar Radu nu a putut niciodată să-i spună mamei sale adevărul. „Nu pot, Irina. O să o distrug. Nu ar înțelege”, mi-a spus într-o seară, când l-am rugat să vorbim deschis cu ea.

În fiecare duminică la prânz, la casa lor din Ploiești, mă simt ca la un examen pe care îl pic de fiecare dată. Maria aduce vorba despre copii la fiecare ocazie: „Vecina mea are deja doi nepoți! Ce norocoasă e!” sau „Să nu lăsați timpul să treacă, dragii mei!”

Într-o seară, după o astfel de masă, am izbucnit:
— Radu, nu mai pot! Mă doare fiecare aluzie. De ce nu îi spui adevărul?
El a oftat adânc:
— Irina, nu pot să-i fac asta mamei. Tu nu o cunoști… Ar suferi prea mult.
— Dar eu? Eu nu contez? Eu nu sufăr?
A tăcut. Am plâns în baie până târziu în noapte.

Mama mea m-a sunat a doua zi:
— Irina, ce ai? Te aud tristă.
— Nimic, mamă… doar obosită.
Nu am avut curajul să-i spun nici ei tot adevărul. Mi-e rușine. Mi-e rușine că nu pot fi „femeia întreagă” pe care o așteaptă toți.

La serviciu, colegele povestesc despre copiii lor. Simt că mă sufoc. Când una dintre ele m-a întrebat direct: „Tu când faci un copil?”, am zâmbit fals și am schimbat subiectul. Seara am plâns din nou.

Într-o zi, Maria a venit pe neașteptate la noi acasă. A adus plăcintă cu mere și un plic cu bani: „Să puneți deoparte pentru viitorul copil!” Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru.

După ce a plecat, am izbucnit:
— Gata! Ori îi spui tu adevărul, ori îi spun eu!
Radu s-a ridicat nervos:
— Nu ai dreptul! E mama mea!
— Dar eu? Eu ce sunt? O străină?
A trântit ușa și a plecat la o plimbare lungă.

Seara târziu s-a întors. Avea ochii roșii.
— Irina… Îmi pare rău. Nu știu cum să fac față… Simt că o dezamăgesc pe mama dacă îi spun.
— Dar pe mine mă dezamăgești în fiecare zi când taci!

A doua zi am decis să merg singură la Maria. Tremuram toată când i-am sunat la ușă.
— Irina! Ce surpriză! Intră, draga mea!
Am stat la masă și am început să-i spun:
— Doamnă Maria… trebuie să vă spun ceva important…
Ea m-a privit atent:
— Ce s-a întâmplat?
Mi-au dat lacrimile.
— Nu putem avea copii… Am încercat tot ce se putea…
Ea a rămas mută câteva secunde. Apoi a început să plângă și ea.
— Vai de mine… Și eu tot insistam… Iartă-mă!
Am plâns amândouă mult timp. Apoi mi-a luat mâna:
— Nu contează! Sunteți copiii mei și fără nepoți!

Când am ajuns acasă, Radu m-a privit speriat:
— Ce-ai făcut?
I-am povestit totul. S-a prăbușit pe canapea și a început să plângă pentru prima dată în fața mea.

De atunci, mesele de duminică au devenit mai liniștite. Maria nu mai aduce vorba despre copii. Uneori mă ia în brațe fără motiv.

Dar rana rămâne. Încerc să mă obișnuiesc cu gândul că viața noastră va fi altfel decât am visat-o. Uneori mă întreb: oare câte femei ca mine trăiesc în tăcere aceeași poveste? De ce ne e atât de greu să vorbim despre durerea noastră? Poate că dacă am avea mai mult curaj să fim sinceri unii cu alții, am suferi mai puțin…