Între două focuri: Povestea mea și a soacrei mele, Ileana

— Nu vreau să mai aud de ea în casa asta, Vlad! am urlat, cu mâinile strânse pe marginea mesei din bucătărie. Era trecut de miezul nopții, iar lumina rece a neonului făcea umbrele să pară și mai apăsătoare. Vlad mă privea cu ochii lui cenușii, obosiți, dar încăpățânați.

— E mama mea, Ana. Nu pot s-o las pe drumuri. Tata abia a murit…

— Și ce? Eu nu contez? Mereu ea, mereu problemele ei! De când ne-am căsătorit, parcă trăiesc cu două neveste: eu și ea!

Așa a început totul. Sau, mai bine zis, așa a ieșit la suprafață tot ce mocnea de ani de zile între mine și Ileana, soacra mea. O femeie aspră, cu ochii mici și reci ca oțelul, mereu cu o vorbă tăioasă la adresa mea. Nu m-a plăcut niciodată, iar eu am răspuns cu aceeași monedă. Am evitat-o cât am putut, am pus ziduri între noi și am încercat să-l trag pe Vlad de partea mea. Dar el rămânea mereu undeva la mijloc, prins între două focuri.

Când socrul meu a murit subit, totul s-a schimbat. Ileana a rămas singură într-un apartament vechi din cartierul nostru din Ploiești. Vlad a insistat s-o aducem la noi până își revine. Eu am acceptat doar pentru că nu mai aveam argumente. Dar în sufletul meu fierbeam.

Primele săptămâni au fost un coșmar. Ileana își băga nasul peste tot: în bucătărie, în camera copiilor, chiar și în dulapurile mele. Fiecare gest al ei era o provocare. Într-o seară, după ce copiii s-au culcat, am găsit-o plângând în sufragerie, cu poza socrului meu în brațe.

— De ce plângi? am întrebat sec.

— Pentru că nu mai am nimic. Nici casă, nici bărbat… și nici fiu, mi-a răspuns printre suspine.

Am simțit o strângere de inimă, dar m-am întors pe călcâie fără să spun nimic. În mintea mea, era doar o victimă a propriei răutăți.

Dar zilele au trecut și am început să observ lucruri ciudate la Vlad. Venea tot mai târziu acasă, era nervos, ridica tonul la copii și la mine. Într-o noapte l-am auzit vorbind la telefon pe hol:

— Nu mai pot, mamă… Ana mă sufocă… Nu știu cât mai rezist…

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Eu eram problema? Eu eram cea care îl sufoca? Am început să mă gândesc la toate certurile noastre, la felul în care îl puneam mereu să aleagă între mine și mama lui. Poate că nu Ileana era sursa răului…

Într-o dimineață, Ileana m-a surprins în bucătărie cu o cafea aburindă.

— Ana, pot să stau puțin cu tine?

Am dat din cap fără chef.

— Știu că nu mă suporți. Și nici eu nu te-am iubit prea tare. Dar Vlad… el nu e bine. N-a fost niciodată bine între noi trei. Mereu l-am tras fiecare de o parte. Poate că ar trebui să încercăm altfel…

M-a șocat sinceritatea ei. Pentru prima dată am văzut-o ca pe o femeie rănită, nu ca pe o dușmancă. Am început să vorbim despre trecut: despre copilăria lui Vlad, despre lipsurile lor, despre cum a crescut singură un băiat încăpățânat și visător.

În acea zi am decis să încerc să schimb ceva. Am început să-i dau spațiu lui Vlad, să nu-l mai presez cu reproșuri legate de mama lui. Am ieșit împreună la plimbare cu copiii și chiar am gătit împreună cu Ileana — pentru prima dată fără să ne certăm.

Dar liniștea a fost de scurtă durată. Într-o seară, Vlad a venit acasă beat și a început să țipe la toată lumea. Copiii s-au ascuns sub masă, iar Ileana a încercat să-l liniștească.

— Lasă-mă în pace! Nici tu n-ai știut vreodată ce vreau! Nici tu, nici Ana!

A izbucnit într-un plâns necontrolat și s-a prăbușit pe canapea. Atunci am văzut cât de fragil era de fapt omul pe care îl iubeam de atâția ani.

După acea noapte, am hotărât împreună cu Ileana să-l convingem pe Vlad să meargă la terapie. A fost greu — s-a opus luni întregi — dar până la urmă a acceptat. Încet-încet lucrurile s-au schimbat: Vlad a început să vorbească despre frustrările lui, despre presiunea dintre cele două femei din viața lui.

Eu și Ileana am devenit complici într-o luptă comună: salvarea familiei noastre. Am învățat să ne respectăm spațiul una alteia și chiar să râdem împreună uneori.

Dar rana regretului rămâne adâncă în sufletul meu. M-am întrebat de nenumărate ori: dacă aș fi încercat mai devreme să o cunosc pe Ileana? Dacă n-aș fi pus mereu orgoliul înaintea iubirii?

Acum stau pe balconul apartamentului nostru mic din Ploiești și privesc luminile orașului. Îmi dau seama cât de ușor e să judeci fără să cunoști povestea celuilalt.

Oare câți dintre noi trăim ani întregi între două focuri fără să avem curajul să stingem măcar unul? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?