Între două focuri: Povestea unei surori prinse între familie și iubire

— Nu, Irina, nu mai vreau să aud! Nu mă interesează ce probleme are Sorina, nu e responsabilitatea mea!
Vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de ciorbă rămas de la prânz. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea lui tăioasă mă făcea să mă simt mică, vinovată, de parcă cerusem luna de pe cer.
— Vlad, e sora mea! Nu pot s-o las pe drumuri. Știi bine că după ce a plecat Doru, nu mai are pe nimeni…
El a oftat adânc, s-a sprijinit de chiuvetă și a privit pe geam, spre blocurile gri din cartierul nostru din Militari.
— Irina, nu e vina mea că Sorina nu știe să-și gestioneze viața. De fiecare dată când are o problemă, tu sari să o salvezi. Dar eu? Familia noastră? Când ai să te gândești și la noi?

Am simțit cum mi se strânge inima. Familia noastră… Dar Sorina era tot familia mea. Îmi aminteam cum mă ținea de mână când eram mici și ne ascundeam sub masă de certurile părinților. Cum îmi dădea ultimul corn cu ciocolată la școală, cum plângea cu mine când am picat la facultate. Acum, după ce soțul ei o părăsise pentru o femeie mai tânără și banca îi bătea la ușă pentru ratele neplătite, Sorina nu mai avea pe nimeni. Doar pe mine.

— Vlad, te rog… E doar pentru câteva luni. Poate să stea la noi până își găsește ceva de muncă și o garsonieră. Nu o să ne deranjeze…

El a râs scurt, amar:
— Nu o să ne deranjeze? Irina, știi bine că nu e așa. De fiecare dată când vine Sorina aici, totul se schimbă. Tu nu mai ai timp de mine, de copii, de casă. Totul se învârte în jurul ei și a problemelor ei. Eu nu mai exist.

Am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi. Era adevărat? M-am uitat spre poza noastră de la nuntă, pusă pe frigider: eu și Vlad zâmbind larg, fericiți, fără griji. Atunci credeam că iubirea poate rezolva orice. Acum…

Telefonul a vibrat pe masă. Era Sorina: „Iri, te rog… Nu mai am unde să merg. Te rog.”

Am ieșit pe balcon să-i răspund. Afară era frig și vântul îmi tăia obrajii.
— Sorina, Vlad nu vrea… Zice că nu mai poate. Că trebuie să mă gândesc și la familia mea…
Ea a tăcut o clipă.
— Și eu ce sunt? Nu sunt tot familia ta?

M-am simțit sfâșiată între două lumi care nu voiau să se întâlnească niciodată. Sora mea sau soțul meu? Cine avea dreptate? Cine avea prioritate?

În seara aceea n-am dormit deloc. Vlad s-a culcat supărat, cu spatele la mine. Eu am stat în bucătărie, cu capul pe masă, încercând să găsesc o soluție care să nu rănească pe nimeni. Dar orice variantă părea să rupă ceva din mine.

A doua zi dimineață, copiii au venit veseli la micul dejun. Am încercat să zâmbesc, dar ochii mi se umpleau de lacrimi la fiecare întrebare:
— Mami, vine mătușa Sorina la noi?
— Nu știu încă, puiule…

Vlad a plecat la serviciu fără să mă privească. Am simțit că între noi s-a ridicat un zid rece, din acelea care nu se văd dar se simt în fiecare gest.

Sorina m-a sunat din nou după-amiază.
— Iri, am dormit în mașină azi-noapte… Nu mai pot…
Vocea ei era stinsă, ca un ecou al copilăriei noastre pierdute.

Am luat o decizie impulsivă: am chemat-o la noi fără să-i spun lui Vlad. Seara, când a intrat pe ușă și a văzut-o pe Sorina în sufragerie cu copiii în brațe, fața i s-a întunecat.
— Deci asta e decizia ta? Ai ales!

A urmat o ceartă cumplită. Vlad mi-a spus că l-am trădat, că nu-i respect dorințele și că mereu pun familia mea înaintea lui. Sorina plângea în camera copiilor. Eu eram prinsă la mijloc, incapabilă să împac două lumi care se respingeau ca doi magneți cu același pol.

Zilele au trecut greu. Vlad era tot mai distant; vorbea doar strictul necesar cu mine și ignora prezența Sorinei. Copiii simțeau tensiunea și mă întrebau mereu dacă „tati e supărat pe noi”. Eu încercam să țin casa întreagă, dar simțeam că mă destram încet.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, Vlad a venit la mine în bucătărie.
— Irina, nu mai pot trăi așa. Ori pleacă Sorina, ori plec eu.
Am simțit cum mi se rupe sufletul.
— Vlad… E sora mea! Cum poți să-mi ceri asta?
El a oftat:
— Și eu sunt soțul tău! Când ai să mă alegi și pe mine?

Am stat toată noaptea pe gânduri. M-am uitat la Sorina dormind pe canapea și mi-am amintit toate momentele grele prin care am trecut împreună. Dar m-am uitat și la Vlad și la copiii noștri – familia pe care mi-am dorit-o mereu.

A doua zi dimineață i-am spus Sorinei că trebuie să-și caute alt loc unde să stea. Am plâns amândouă în brațe minute în șir.
— Iartă-mă… Nu pot altfel…
Ea a plecat cu ochii roșii și sufletul frânt.

Vlad a crezut că totul va reveni la normal după aceea. Dar între noi a rămas ceva nespus, o rană care nu se vindecă ușor.

Acum stau singură în bucătărie și mă întreb: Oare există vreodată o alegere corectă când vine vorba de familie? Sau orice ai face, cineva tot va suferi? Voi ce ați fi făcut în locul meu?