Între două iubiri: Cum am ajuns să nu-mi mai pot privi mama în ochi

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să trăiesc așa! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce farfuriile rămâneau reci pe masă. El s-a uitat la mine, surprins, cu furculița suspendată între farfurie și gură.

— Ce s-a întâmplat, Irina? De ce ridici tonul?

Am simțit cum mi se strânge gâtul. Era pentru prima dată când îmi permiteam să spun cu voce tare ceea ce mă măcina de luni întregi. M-am ridicat brusc de la masă și am început să mă plimb prin bucătărie, încercând să-mi adun gândurile.

— Nu mai suport să simt că nu sunt niciodată destul. Că orice fac, cineva găsește mereu ceva de comentat. Și nu ești tu… e mama!

Vlad a lăsat furculița jos și s-a uitat la mine cu o privire pe care nu i-o mai văzusem niciodată: amestec de vinovăție și ușurare.

— Știam că o să ajungem aici, a spus el încet. Irina, mama ta mă sună aproape zilnic. Îmi spune cum ar trebui să facem lucrurile în casă, cum să te ajut, ce să-ți cumpăr de ziua ta… La început am crezut că vrea doar să ajute, dar acum simt că nu mai avem spațiul nostru.

Am simțit cum mi se taie respirația. Mama? Mama mea, cea care mereu mi-a spus că vrea doar binele meu? Am început să rememorez toate momentele în care Vlad părea distant sau iritat fără motiv. Toate discuțiile noastre despre bani, despre copil, despre vacanțe… Toate păreau să aibă o umbră pe care nu o înțelegeam până acum.

— De ce nu mi-ai spus? am întrebat aproape șoptit.

— Pentru că știam cât de mult ții la ea. Și pentru că orice spuneam părea că te rănește. Nu voiam să te pun între noi două.

M-am prăbușit pe scaun, cu capul în mâini. Am simțit cum lacrimile îmi curg pe obraji fără să le pot opri. În mintea mea, mama era stâlpul familiei. Ea mă crescuse singură după ce tata ne-a părăsit când aveam doar șapte ani. M-a învățat să fiu puternică, să nu depind de nimeni. Dar oare nu tocmai asta făcea acum? Încerca să mă țină dependentă de ea?

A doua zi dimineață, am primit un mesaj de la mama: „Sper că Vlad ți-a cumpărat florile pe care ți le-am spus ieri. Dacă nu, spune-i tu că meriți mai mult.”

Am simțit cum mi se face greață. Am șters mesajul fără să răspund și am decis că trebuie să vorbesc cu ea față în față.

Când am ajuns la ea acasă, m-a întâmpinat cu zâmbetul ei larg și cu miros de plăcintă cu mere.

— Irina, ce surpriză! Hai, intră! Am făcut plăcinta ta preferată.

— Mama, trebuie să vorbim.

Zâmbetul i s-a șters instantaneu de pe față. S-a așezat la masă și m-a privit direct în ochi.

— Ce s-a întâmplat?

— De ce te bagi mereu în viața noastră? De ce îi spui lui Vlad ce să facă? De ce simt că nu pot lua nicio decizie fără ca tu să ai un cuvânt de spus?

A oftat adânc și a început să-și frământe mâinile.

— Irina, eu doar încerc să vă ajut. Știi cât de greu mi-a fost singură… Nu vreau să treci prin ce am trecut eu.

— Dar eu nu sunt tu! Eu am ales alt drum! Vreau să-mi trăiesc viața cu Vlad, nu cu tine între noi!

Pentru prima dată în viața mea, am văzut-o pe mama vulnerabilă. Ochii i s-au umplut de lacrimi și vocea i-a tremurat.

— Mi-e frică să nu te pierd… Dacă nu mai ai nevoie de mine?

Am simțit un val de compasiune și furie în același timp. Cum putea să nu vadă că tocmai din cauza ei eram pe punctul de a pierde tot?

Am plecat fără să gust din plăcintă. Fără să o îmbrățișez. Fără să-i spun „te iubesc”.

În zilele următoare, am încercat să reconstruiesc ceva cu Vlad. Am început să vorbim mai mult, să ne ascultăm unul pe altul fără să ne judecăm. Dar rana rămânea acolo: între mine și mama era un zid pe care nu știam dacă îl voi putea dărâma vreodată.

Sora mea mai mică, Ana, a încercat să mă împace cu mama:

— Irina, știi cum e ea… Nu poate altfel. Poate ar trebui să fii tu cea care face primul pas.

Dar cum poți ierta când te simți trădat chiar de omul care ar fi trebuit să te protejeze cel mai mult?

Au trecut luni de zile fără să-i răspund la telefon sau la mesaje. De fiecare dată când vedeam numele ei pe ecran, inima îmi bătea mai tare și mâinile îmi tremurau.

Într-o seară, Vlad m-a luat de mână și mi-a spus:

— Poate ar trebui să-i dai o șansă… pentru tine, nu pentru ea.

Nu știu dacă voi putea vreodată să trec peste ceea ce s-a întâmplat. Poate timpul va vindeca ceva din durerea asta surdă care mă apasă zi de zi. Dar mă întreb: câte familii se destramă din cauza unor granițe nerespectate? Și câți dintre noi avem curajul să spunem „ajunge” atunci când iubirea devine sufocantă?