Între două lumi: Povestea mea ca fiică și noră în România

— Irina, nu pot să cred că ai ales să mergi la mama lui Radu și nu la mine! vocea mamei mele răsuna în telefon, tremurând de supărare. Era a treia oară în acea săptămână când încercam să-i explic că nu pot fi peste tot, că și soacra mea are nevoie de mine, mai ales acum, după ce am născut.

Îmi amintesc perfect ziua aceea de aprilie, când am venit acasă de la maternitate cu Vlad, băiețelul meu. Mama mă aștepta cu ciorbă caldă și pături curate, iar soacra mea, doamna Maria, cu un buchet de lalele și un zâmbet forțat. Radu, soțul meu, încerca să facă glume, dar tensiunea plutea în aer ca o ceață groasă.

— Să nu-l lași pe copil să doarmă cu voi în pat, că se învață prost! a spus mama, privind-o pe doamna Maria cu coada ochiului.

— Dar să nu-l lași nici singur, că e prea mic, a intervenit soacra, cu voce blândă, dar fermă.

M-am simțit ca o frânghie trasă din ambele capete. În fiecare zi, fiecare gest, fiecare decizie legată de Vlad devenea un câmp de luptă între cele două femei care mă iubeau, dar care nu se puteau suporta una pe cealaltă.

Când Radu era la serviciu, mama venea să mă ajute. Îmi gătea, mă ajuta cu copilul, dar nu rata nicio ocazie să-mi spună cât de greu i-a fost ei singură, cum a crescut doi copii fără ajutor și cum nu trebuie să mă las influențată de „sfaturile de la oraș” ale Mariei. Seara, când venea soacra, îmi aducea ceaiuri, mă întreba dacă am nevoie de ceva, dar îmi povestea mereu cât de greu i-a fost să fie acceptată în familia soțului ei și cât de mult a suferit din cauza soacrei ei.

— Irina, tu nu vezi că mama ta te manipulează? mi-a spus Radu într-o seară, când am izbucnit în plâns după ce mama plecase trântind ușa.

— Dar nici mama ta nu e mai bună! îi răspundeam, simțind cum mă sufoc între două lumi care nu se vor întâlni niciodată.

Au urmat luni de zile în care am încercat să fiu totul pentru toți. Să nu supăr pe nimeni, să nu rănesc pe nimeni. Mergeam la mama cu Vlad, apoi la soacră, apoi acasă, mereu cu inima strânsă că nu fac destul. Mă simțeam vinovată că nu pot fi fiica perfectă, nora perfectă, mama perfectă. Într-o zi, am cedat. Am început să plâng în mijlocul bucătăriei, cu Vlad în brațe, iar Radu m-a găsit așa, prăbușită pe podea.

— Irina, nu mai poți continua așa. Trebuie să alegi ce e mai bine pentru tine și pentru Vlad, nu pentru ele, mi-a spus el, cu o blândețe pe care nu o mai văzusem la el de mult.

Dar cum să aleg? Cum să-i spun mamei că nu pot fi mereu acolo, când știu cât de singură s-a simțit după ce tata a plecat? Cum să-i spun soacrei că nu pot urma toate tradițiile ei, când știu cât de mult își dorește să fie acceptată?

Într-o duminică, la masa de prânz, conflictul a explodat. Mama și soacra s-au certat în fața tuturor, iar eu am simțit că mă sfâșii în două. Vlad a început să plângă, Radu a ieșit nervos din cameră, iar eu am rămas acolo, între două femei care se luptau pentru sufletul meu.

— Nu mai pot! am strigat, cu lacrimi în ochi. Nu mai pot să fiu totul pentru toți! Vreau să fiu doar eu, să fiu mamă pentru Vlad, nu câmpul vostru de bătălie!

A fost prima dată când am spus cu voce tare ce simțeam. Mama a tăcut, soacra a plecat fără să spună nimic. În zilele care au urmat, am încercat să pun limite. Să spun „nu” când simțeam că nu mai pot. Să aleg ce e mai bine pentru familia mea, pentru mine și pentru Vlad.

Nu a fost ușor. Mama s-a supărat, soacra s-a retras. Radu m-a susținut, dar uneori simțeam că am pierdut ceva din mine. Că nu mai sunt fiica ascultătoare, nici nora perfectă. Dar am început să mă regăsesc. Să fiu Irina, nu doar puntea dintre două lumi care nu se vor iubi niciodată.

Acum, când Vlad aleargă prin casă și râde, mă întreb: oare poți vreodată să-i mulțumești pe toți fără să te pierzi pe tine? Sau trebuie să înveți să spui „ajunge”, chiar dacă doare?