Între două lumi: Povestea unei alegeri imposibile
— Nu vreau să-i văd la nuntă, am spus răspicat, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la lista de invitați. Mirele meu, Vlad, m-a privit lung, încercând să citească printre rânduri durerea pe care o ascundeam de atâția ani.
— Raluca, ești sigură? Sunt totuși părinții tăi… a șoptit el, cu blândețe.
Am izbucnit într-un râs amar. — Părinții mei? Vlad, mama și Mihai nu m-au lăsat să-mi văd tatăl aproape douăzeci de ani. Au făcut tot ce le-a stat în putință să-l scoată din viața mea, ca și cum ar fi fost un dușman. Cum pot să-i numesc părinți?
Am simțit cum inima mi se strânge, iar amintirile au început să curgă ca un torent. Aveam doar opt ani când mama l-a cunoscut pe Mihai. Tata plecase de acasă după luni întregi de certuri și reproșuri. Îmi amintesc ultima lui privire, plină de tristețe și neputință, când a închis ușa apartamentului nostru din Drumul Taberei. Am plâns atunci până am adormit cu capul pe perna udă.
La început, Mihai părea un om bun. Îmi aducea ciocolată și mă ducea în parc. Dar după ce s-a mutat la noi, lucrurile s-au schimbat. Mama devenise rece, mereu ocupată cu noul ei soț. Tata suna uneori, dar mama îi răspundea scurt și îi spunea că nu sunt acasă sau că nu vreau să vorbesc cu el. Mă mințea în față: „Tatăl tău nu te-a mai căutat.”
Într-o zi, când aveam doisprezece ani, am găsit o scrisoare ascunsă în sertarul mamei. Era de la tata. Îmi scria cât de dor îi este de mine și cât de mult ar vrea să mă vadă. Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am alergat la mama cu scrisoarea în mână.
— De ce nu mi-ai dat-o? am țipat printre lacrimi.
Mama s-a uitat la mine cu ochii goi. — Nu ai nevoie de el. Mihai e tatăl tău acum.
Atunci am înțeles că nu mai pot avea încredere în ea. De atunci, am început să mă închid în mine. Mihai devenise autoritar, mă certa pentru orice fleac și îmi spunea mereu că sunt nerecunoscătoare. „Dacă nu era mama ta, ai fi ajuns pe drumuri cu taică-tu!”
Anii au trecut greu. La liceu, eram mereu cu ochii în pământ, evitam să aduc prieteni acasă. Mă simțeam ca o intrusă în propria familie. Mama și Mihai aveau un băiețel împreună, pe Rareș, iar eu eram mereu pe locul doi.
La majorat, am primit un mesaj pe Facebook de la tata. Mi-a scris simplu: „La mulți ani, Raluca! Mi-e dor de tine.” Am plâns toată noaptea. A doua zi, am avut curajul să-i răspund. Ne-am întâlnit într-o cafenea mică din centru. Tata era îmbătrânit, dar ochii lui erau aceiași: calzi și plini de dragoste.
— Îmi pare rău că nu am fost lângă tine… Nu m-au lăsat, Raluca. Am încercat mereu.
L-am îmbrățișat și am simțit că recuperez o parte din copilăria pierdută. De atunci, ne-am văzut pe ascuns câțiva ani. Mama a aflat într-o zi și a făcut un scandal monstru.
— Cum poți să ne faci asta? Noi te-am crescut! Tata tău nu merită nimic!
— Voi m-ați crescut cu minciuni! i-am strigat atunci.
De atunci, relația noastră a fost rece și distantă. Rareș a crescut fără să știe nimic din drama asta; pentru el eram doar sora mai mare care nu stătea niciodată acasă.
Acum, când Vlad m-a cerut de soție și am început să planificăm nunta, mama a sunat aproape zilnic.
— Să nu-l inviți pe taică-tu! Dacă vine el, noi nu venim!
Am simțit cum se repetă aceeași poveste: ultimatumuri, șantaj emoțional, manipulare. Dar de data asta eram adult și puteam alege singură.
— Atunci să nu veniți! i-am spus scurt.
Vlad m-a susținut mereu. — Familia e cea pe care ți-o alegi tu acum, Raluca.
Când rudele și prietenii au aflat că nu-mi invit mama și tatăl vitreg la nuntă, au început întrebările:
— Cum poți să faci asta? Ei te-au crescut!
— Nu-ți pare rău?
— O să regreți mai târziu!
La început am tăcut. Dar apoi am început să le spun adevărul:
— Nu poți obliga un copil să uite de unul dintre părinți doar pentru că așa vrei tu! Nu poți construi fericirea ta pe suferința altuia!
Ziua nunții se apropie și încă primesc mesaje de la mama:
— Gândește-te bine! O să-ți pară rău!
Dar eu știu că alegerea mea e corectă pentru sufletul meu. Tata va fi lângă mine când voi păși spre altar. Pentru prima dată după mulți ani mă simt întreagă.
Mă întreb uneori: Oare câți copii ca mine trăiesc cu vina și rușinea impusă de adulți? Câți au curajul să-și aleagă propria fericire? Poate că povestea mea îi va ajuta să găsească răspunsul.