Între două lumi: Povestea unei familii prinse între datorie și libertate

— Irina, iar sună mama ta! Am nevoie să dorm măcar o sâmbătă, te rog, spune-i că nu putem veni azi!

Vocea lui Vlad, soțul meu, era stinsă și obosită. M-am uitat la el, cu ochii lui roșii de nesomn, și am simțit cum mă cuprinde un val de vinovăție. Telefonul vibra insistent pe noptieră. Era deja a treia oară când suna în dimineața aceea. Am răspuns cu inima strânsă.

— Da, doamna Maria?

— Irina, dragă, iar mi s-a stricat robinetul la bucătărie și nu pot să-l închid! Și dacă tot veniți, poate mă ajutați și cu cumpărăturile. Știi că nu mă descurc singură…

Am închis ochii pentru o clipă. Era același scenariu ca în fiecare weekend de aproape doi ani. De când tata-socru a murit, doamna Maria părea să găsească mereu un motiv să ne cheme. La început am înțeles-o: era singură, speriată, neajutorată. Dar cu timpul, cererile ei au devenit tot mai dese, mai insistente, mai greu de refuzat.

— Vlad, ce facem? Nu pot să-i spun nu… e mama ta.

— Știu, Irina, dar nici noi nu mai avem viață. Nu mai ieșim nicăieri, nu mai avem timp pentru noi sau pentru copii. Totul e despre ea…

Am oftat adânc. Copiii încă dormeau. M-am uitat la pozele noastre din vacanță, prăfuite pe raftul din sufragerie. Nu mai fusesem nicăieri de luni întregi. Sâmbetele noastre erau petrecute între cumpărături pentru doamna Maria, reparații prin apartamentul ei vechi din Drumul Taberei și interminabilele ei povești despre „cum era pe vremuri”.

Într-o zi, după ce am petrecut opt ore la ea acasă — Vlad reparând instalația electrică, eu făcând curat și gătind — am izbucnit.

— Doamna Maria, poate ar fi bine să vă luați pe cineva să vă ajute la treburile astea grele… Poate o femeie la curățenie sau un instalator.

S-a uitat la mine ca și cum i-aș fi spus că vreau să o abandonez.

— Cum să plătesc străini? Eu am copii! Ce rost are să am familie dacă nu mă pot baza pe voi?

M-am simțit mică și egoistă. Dar în același timp, simțeam cum mă sufoc. Vlad mă strângea de mână sub masă. Știa că sunt la capătul puterilor.

Seara, acasă, am avut prima ceartă adevărată din căsnicia noastră.

— Vlad, nu mai pot! Simt că trăiesc viața altcuiva! Copiii cresc și noi nu suntem lângă ei decât pe fugă. Când ai stat ultima dată cu Andreea să-i citești o poveste? Sau cu Matei să vă jucați?

Vlad a tăcut mult timp.

— Știu… Dar e mama. Dacă nu noi, cine?

— Poate chiar ea. Poate trebuie să învețe să fie singură. Să-și găsească prietene, să iasă din casă… Nu putem fi sclavii nimănui!

A doua zi dimineață am primit un mesaj de la mama mea: „Irina, mi-e dor de tine. Când vii pe la mine?”

Am izbucnit în plâns. Mama mea nu cerea niciodată nimic. Era mereu discretă, tăcută, prezentă doar când aveam nevoie cu adevărat. M-am simțit vinovată că nu-i acordam nici jumătate din atenția pe care i-o dăruiam doamnei Maria.

Într-o duminică am decis să spun „nu”. Cu inima bătând nebunește, i-am răspuns doamnei Maria:

— Nu putem veni azi. Avem nevoie de timp pentru noi.

A urmat o tăcere grea la telefon.

— Așa deci… V-ați găsit voi prea buni pentru mine acum? Bine, să nu mai veniți deloc!

Am închis telefonul tremurând. Vlad m-a îmbrățișat și am plâns amândoi ca niște copii speriați.

Au urmat zile tensionate. Doamna Maria nu ne-a mai sunat deloc. Copiii întrebau de bunica lor. Eu mă simțeam vinovată și eliberată în același timp.

După două săptămâni, Vlad a decis să meargă singur la ea.

— Trebuie să vorbesc cu mama față în față. Să-i explic că avem nevoie de spațiu.

Când s-a întors acasă era palid.

— A plâns mult… Dar cred că a înțeles. Mi-a spus că îi e frică să fie singură și că îi e dor de tata. Nu știe cum să umple golul ăsta…

Atunci am realizat că problema nu era doar despre treburi casnice sau ajutor material. Era despre singurătate, despre frică, despre neputința de a merge mai departe după o pierdere mare.

Am început să o vizităm mai rar, dar am încercat să facem vizitele mai calde: am stat la povești, am gătit împreună, am ieșit cu ea în parc. Am rugat-o să se înscrie la un club de pensionari din cartier și după mult timp a acceptat.

Nu a fost ușor să găsim echilibrul între datorie și libertate. Încă mă lupt cu vinovăția uneori. Dar acum știu că nu poți salva pe nimeni dacă te pierzi pe tine însuți.

Mă întreb adesea: oare câte familii trăiesc aceeași poveste ca a noastră? Cum găsim curajul să spunem „nu” fără să rănim? Și unde se termină datoria față de părinți și începe dreptul nostru la fericire?