Între două lumi: Povestea unei mame și a fiicei ei

— Cum ai putut să faci asta, mamă? Glasul Irinei răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, unde altădată râdeam împreună la cafea. Acum, fiecare cuvânt era o lovitură. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, dar nu voiam să-i arăt cât mă doare.

Nu mi-am imaginat niciodată că voi ajunge aici, față în față cu singura mea fiică, ca două străine. Irina fusese mereu sufletul meu, lumina ochilor mei. Când a venit plângând la mine, cu obrajii roșii și ochii umflați de la atâtea certuri cu Vlad, soțul ei, nu am stat pe gânduri. Am luat-o în brațe și am jurat că nu o voi lăsa niciodată singură. Am fost acolo la fiecare pas al divorțului: la avocată, la tribunal, la discuțiile interminabile despre custodia lui Darius, nepotul meu de șase ani.

— Vlad a mințit! Nu-l lăsa să te manipuleze! îi spuneam mereu. O încurajam să fie tare, să nu cedeze. Am fost vocea ei când ea nu mai avea putere să vorbească. Am crezut că fac bine. Că așa trebuie să fie o mamă.

Dar după ce totul s-a terminat, după ce Vlad a plecat definitiv din viața ei și Darius a rămas cu noi două, ceva s-a schimbat. Irina a început să fie tot mai nervoasă, tot mai rece. Mă acuza că mă bag prea mult în viața ei, că nu o las să respire. Nu înțelegeam. Eu doar voiam să o ajut.

Într-o seară, după ce Darius adormise cu jucăria lui preferată în brațe, Irina a izbucnit:

— Nu mai pot! Simt că trăiesc sub lupa ta! De ce trebuie să-mi spui mereu ce să fac? Nu vezi că am nevoie de spațiu?

Am rămas fără cuvinte. M-am simțit trădată. Eu, care am renunțat la tot pentru ea — la carieră, la prieteni, la visele mele. Totul pentru ca ea să fie bine.

— Irina, eu doar… vreau să te protejez. Așa cum am făcut mereu.

— Poate că asta e problema! Poate că nu mai am nevoie de protecția ta! Sunt adultă! Lasă-mă să greșesc singură!

A ieșit trântind ușa. Am rămas singură în bucătărie, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am întrebat unde am greșit. Dacă nu cumva am sufocat-o cu dragostea mea. Dacă nu cumva am fost prea prezentă în viața ei.

Zilele au trecut greu. Irina vorbea cu mine doar strictul necesar. Darius simțea tensiunea și mă întreba mereu:

— Bunico, de ce e mami supărată?

Nu știam ce să-i răspund. Îmi era dor de vremurile când eram toate trei fericite: eu, Irina și Darius. Dar acele vremuri păreau acum atât de îndepărtate…

Într-o zi, am primit un telefon de la Vlad. Voia să-l vadă pe Darius și mă ruga să-l ajut să vorbească cu Irina. Am ezitat mult înainte să-i spun Irinei despre asta.

— Cum poți să vorbești cu el după tot ce ne-a făcut? m-a întrebat ea furioasă.

— E tatăl lui Darius… Poate ar trebui să-i dai o șansă să fie prezent în viața lui.

— Nu te recunosc! Tu erai cea care îl urai cel mai tare!

— Poate că am greșit atunci… Poate că Darius are nevoie de ambii părinți.

Irina m-a privit ca pe o străină. În ochii ei vedeam nu doar furie, ci și dezamăgire profundă.

A doua zi și-a făcut bagajele și a plecat la o prietenă. Mi-a lăsat doar un bilet: „Am nevoie de timp. Te rog să nu mă cauți.”

Casa a devenit brusc prea mare și prea goală. Fiecare colț îmi amintea de râsul Irinei, de pașii mici ai lui Darius pe holuri. M-am simțit vinovată pentru tot: pentru divorțul lor, pentru nefericirea Irinei, pentru faptul că nu știam când să mă opresc din a fi mamă.

Au trecut luni până când Irina mi-a dat un semn. A venit într-o seară ploioasă, cu ochii roșii și obrajii supți.

— Mamă… Poate că amândouă am greșit. Poate că trebuie să învățăm să fim una lângă alta altfel decât până acum.

Am plâns împreună mult timp în acea seară. Dar rana rămânea acolo — o rană care avea nevoie de timp ca să se vindece.

Acum încerc să-mi găsesc locul în viața Irinei fără să o sufoc. Încerc să fiu sprijinul de care are nevoie fără să-i iau libertatea. Dar uneori mă întreb: Oare poți iubi prea mult? Oare dragostea unei mame poate face rău fără să vrea?

Voi ce credeți? Unde se termină grija și începe controlul? Cum găsim echilibrul între a proteja și a lăsa liber pe cel iubit?