Între două lumi: Povestea unei nurori în fața alegerii imposibile

— Nu poți să faci asta, Irina! Nu în casa mea! vocea mamei soacre răsuna ca un ecou rece în bucătăria mică, unde aburii ciorbei se amestecau cu tensiunea din aer. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea ei tăioasă mă fixa fără milă. Soțul meu, Vlad, stătea între noi, cu ochii în pământ, incapabil să spună ceva.

— Nu vreau să mă cert, dar nu mai pot, am șoptit, simțind cum lacrimile îmi ard ochii. De luni de zile, fiecare gest al meu era analizat, fiecare decizie pusă sub semnul întrebării. De la felul în care găteam până la hainele pe care le purtam sau modul în care îmi creșteam fetița, totul era greșit în ochii ei.

Mama soacră, doamna Maria, era genul de femeie care nu accepta niciodată un „nu” ca răspuns. Crescuse trei copii singură după ce soțul ei murise într-un accident la combinat. Era obișnuită să conducă totul cu o mână de fier și să nu lase loc pentru slăbiciuni. Când Vlad m-a adus acasă după nuntă, am simțit din prima clipă că nu sunt dorită cu adevărat. Dar am sperat că timpul va schimba lucrurile.

— Dacă vrei liniște în casa asta, trebuie să faci cum spun eu! a continuat ea, ridicând tonul. Nu vreau să aud de grădiniță privată pentru copil! Noi n-am crescut cu mofturi din astea!

Am simțit cum mi se strânge inima. Îmi doream ca fiica mea, Ana, să aibă parte de altceva decât am avut eu. Să nu fie nevoită să se lupte cu aceleași prejudecăți și lipsuri. Dar orice încercare de a schimba ceva era întâmpinată cu ostilitate.

— Vlad, spune-i tu! am strigat aproape disperată.

El s-a uitat la mine cu o tristețe resemnată:
— Irina, știi că mama nu se schimbă… Poate ar trebui să mai aștepți.

M-am ridicat brusc de la masă și am ieșit pe hol. Am simțit că mă sufoc. M-am uitat la pozele de pe perete: Vlad copil, Maria tânără și zâmbitoare, familia lor unită. Eu eram mereu undeva la margine, o prezență tolerată, dar niciodată acceptată cu adevărat.

În acea seară, după ce Ana a adormit, am încercat să vorbesc din nou cu Vlad.
— Nu mai pot trăi așa. Simt că mă pierd pe mine zi de zi. Vreau să avem viața noastră, să luăm deciziile pentru copilul nostru.

Vlad a oftat adânc:
— Știu… Dar dacă plecăm, mama rămâne singură. Și știi cum e satul: lumea o va judeca pe ea, pe noi… Nu vreau scandal.

Am simțit cum furia și neputința se amestecau în mine. Eram prinsă între două lumi: familia în care m-am născut și cea în care mă căsătorisem. Părinții mei erau departe, la țară, prea bătrâni și obosiți ca să mă ajute. Prietenele mele mă evitau de când mă mutasem la oraș și mă vedeau mereu tristă.

Zilele au trecut una după alta, fiecare la fel de grea. Maria găsea mereu motive să mă critice: ba că nu spăl bine rufele, ba că nu știu să fac sarmale ca lumea. Într-o duminică dimineață, când Ana s-a îmbolnăvit și am vrut să chem salvarea, Maria a izbucnit:
— Nu e nevoie de doctori! Noi am crescut cu ceaiuri și compresii! Ce vrei să creadă lumea dacă vine salvarea la noi?

Atunci am simțit că ceva s-a rupt definitiv în mine.

— Nu mă mai interesează ce crede lumea! Ana e copilul meu și eu decid pentru ea! am urlat printre lacrimi.

Maria a rămas mută de uimire. Vlad a încercat să mă liniștească, dar nu mai puteam da înapoi. În acea zi am făcut bagajele și am plecat cu Ana la o prietenă din oraș. Am stat acolo două nopți, timp în care Vlad m-a sunat de zeci de ori.

— Te rog, întoarce-te! Mama plânge toată ziua… Nu putem trăi așa!

— Nici eu nu pot trăi așa! i-am răspuns cu voce tremurândă.

În cele din urmă, Vlad a venit după noi. Am avut o discuție lungă și grea. Pentru prima dată l-am văzut plângând.
— Îmi pare rău că te-am pus între mine și mama… Dar nu știu cum să fac altfel.

— Trebuie să alegem pentru noi, Vlad. Altfel ne pierdem pe noi înșine.

După multe certuri și împăcări, am decis să ne mutăm într-un apartament mic la marginea orașului. Maria nu ne-a vorbit luni de zile. Satul a început să bârfească: „Uite-o pe Irina, l-a luat pe Vlad de lângă maică-sa!” Dar pentru prima dată după mult timp m-am simțit liberă.

Nu a fost ușor. Au fost seri în care plângeam singură în bucătărie, întrebându-mă dacă am făcut bine. Ana întreba des de bunica ei. Vlad era mereu obosit și apăsat de vinovăție.

Dar încet-încet am început să ne regăsim ca familie. Am înscris-o pe Ana la grădinița pe care mi-o doream pentru ea. Am început să lucrez part-time la o librărie din centru. Am redescoperit bucuria micilor gesturi: o plimbare în parc, o poveste citită împreună seara.

După aproape un an, Maria ne-a vizitat pentru prima dată. A venit cu o pungă de mere din grădină și a stat pe marginea patului lui Ana fără să spună nimic mult timp.
— Poate n-am făcut totul bine… Dar mi-e dor de voi, a spus într-un final.

Am plâns toate trei atunci — eu, Ana și Maria — fiecare pentru pierderile și regretele ei.

Astăzi încă mai simt uneori povara alegerii făcute. Dar știu că dacă nu m-aș fi ridicat atunci pentru mine și pentru copilul meu, m-aș fi pierdut cu totul.

Mă întreb adesea: oare câte femei trăiesc aceeași luptă tăcută? Oare chiar putem câștiga vreodată războiul cu familia soțului sau doar învățăm să supraviețuim? Voi ce ați fi făcut în locul meu?