Între două uși: Povestea unei nurori în război cu trecutul și prezentul

— Nu vreau să mai aud nicio vorbă despre asta, Irina! Ai înțeles? răsună vocea soacrei mele, doamna Viorica, din bucătărie, în timp ce eu stăteam cu mâinile strânse pe marginea mesei, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Era seara parapetului, iar în jurul nostru, printre pahare de vin și farfurii cu salată boeuf, plutea o tensiune pe care nici muzica dată încet nu reușea să o acopere.

Totul începuse cu două luni înainte, când eu și Radu, soțul meu, ne-am hotărât să ne mutăm împreună după nuntă. Părinții mei locuiau într-un apartament mic, iar ai lui Radu aveau un spațiu mai mare, cu trei camere. Viorica ne-a primit cu brațele deschise: „E și casa ta, Irina, nu trebuie să-ți faci griji. Sunteți tineri, trebuie să vă ajutăm!”

La început am crezut-o. Am început să fac planuri: cum vom reamenaja camera noastră, cum voi aduce câteva plante, poate chiar pisica mea din copilărie. Dar după doar câteva zile, am început să simt că nu sunt acasă. Viorica intra fără să bată la ușă, comenta mereu despre hainele mele lăsate pe scaun sau despre faptul că nu găteam „ca lumea”.

— La noi în casă nu se face așa! spunea ea de fiecare dată când încercam să schimb ceva.

Radu încerca să mă liniștească: „Las-o, Irina, e bătrână, așa e ea. O să se obișnuiască.” Dar nu se obișnuia. Ba chiar devenea tot mai posesivă. Într-o zi, când am adus vorba despre faptul că poate ar trebui să plătim o parte din facturi sau să contribuim la cheltuieli, Viorica s-a uitat la mine ca și cum aș fi insultat-o.

— Nu e nevoie de banii tăi aici! Acesta e apartamentul meu și al lui Radu. Tu ești doar… soția lui.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Îmi venea să țip, dar am tăcut. Am început să evit serile petrecute împreună și mă refugiam în camera noastră, unde mă simțeam tot mai străină.

Apoi a venit ziua parapetului. Invitasem câțiva prieteni și rude apropiate. Era prima dată când simțeam că apartamentul acela ar putea fi și casa mea. Am pregătit totul cu grijă: am gătit sarmale după rețeta mamei mele și am decorat masa cu flori de câmp.

Dar Viorica nu a întârziat să-și facă simțită prezența. În fața tuturor, a început să povestească cum „Irina nu știe nici măcar să spele vasele” și că „Radu a slăbit de când s-a însurat”. Prietena mea cea mai bună, Simona, mi-a strâns mâna sub masă.

— Nu te lăsa, mi-a șoptit ea.

Când am încercat să-i spun Vioricăi că nu mi se pare corect să mă umilească în fața invitaților, ea a ridicat tonul:

— Dacă nu-ți convine, poți pleca! Acesta e apartamentul meu!

Atunci am simțit că ceva s-a rupt în mine. M-am ridicat în picioare și am spus tare:

— Atunci plec! Și vă rog frumos să părăsiți această petrecere dacă nu puteți respecta pe nimeni!

Toată lumea a amuțit. Radu s-a ridicat încet de pe scaun:

— Mamă, ajunge! Irina are dreptate. Nu poți continua așa.

Viorica s-a uitat la noi cu ochii plini de lacrimi și furie.

— Asta e recunoștința voastră? După tot ce am făcut pentru voi?

A plecat trântind ușa. După aceea, petrecerea s-a terminat repede. Prietenii au plecat pe rând, iar eu am rămas singură cu Radu în bucătărie.

— Ce facem acum? l-am întrebat cu voce tremurată.

— Nu știu… Dar nu mai putem continua așa. O să găsim o soluție.

În următoarele zile, Viorica nu ne-a mai vorbit. Radu era prins între mine și mama lui. Îl vedeam cum suferă, dar nu puteam da înapoi. Am început să căutăm chirie. Până la urmă am găsit un apartament micuț într-un bloc vechi din cartierul Titan. Nu era mult, dar era al nostru.

Mutarea a fost grea. Viorica a venit doar ca să ne spună că „nu o să rezistăm singuri” și că „o să ne întoarcem cu coada între picioare”. Dar pentru prima dată după mult timp, m-am simțit liberă.

Au trecut luni de atunci. Relația cu Viorica e rece, dar măcar nu mai trăiesc cu frica de a fi judecată la fiecare pas. Radu încă încearcă să împace lucrurile între noi două, dar eu știu că uneori trebuie să alegi între liniștea ta și dorința de a mulțumi pe toată lumea.

Mă întreb adesea: oare câte femei din România trec prin același coșmar? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge” atunci când toți se așteaptă să tăcem?