Între Dragoste și Dezamăgire: Povestea Unei Mame Care Nu Își Poate Accepta Ginerele

— Nu mai pot, Ana! Nu mai pot să-l văd pe Vlad cum stă pe canapea toată ziua, cu ochii în telefon, în timp ce tu alergi de dimineața până seara! am izbucnit într-o seară, când fiica mea s-a întors de la muncă, obosită și cu ochii roșii de la plâns.

Ea s-a oprit în prag, cu sacoșele grele atârnându-i de mâini. M-a privit scurt, fără să spună nimic. În spatele ei, Vlad răsfoia absent canalele televizorului, fără să ridice privirea.

— Mamă, te rog, nu mai vorbi despre el. E familia mea acum. Nu vreau să mai aud nimic!

Am simțit cum mi se strânge inima. Ana fusese mereu copilul meu ascultător, fata aceea blândă care nu ridica niciodată vocea. Dar de când îl adusese pe Vlad în viața noastră, parcă nu o mai recunoșteam. El nu avea serviciu stabil, ba chiar nici nu părea să caute cu adevărat unul. Familia lui era o poveste tristă: tatăl dispărut prin Italia de ani buni, mama bolnavă și fratele mai mic care abia terminase liceul. Ana îi ajuta pe toți, cu bani, cu mâncare, cu timp. Iar Vlad… Vlad părea să nu observe cât de mult se sacrifică ea pentru toți.

— Ana, nu vezi că te folosește? am încercat din nou, cu vocea tremurândă. Tu muncești pentru toată lumea! Pentru el, pentru familia lui… Dar tu? Cine are grijă de tine?

A lăsat sacoșele jos și s-a așezat pe marginea patului din camera copilăriei ei.

— Mamă, nu înțelegi… Vlad are nevoie de mine. Și eu îl iubesc. Nu pot să-l las acum, când îi e greu.

— Dar tu? Tu când ai să-ți dai voie să-ți fie bine?

A oftat adânc și mi-a răspuns încet:

— Poate niciodată. Dar e alegerea mea.

În acea noapte n-am putut dormi. M-am perpelit în pat, gândindu-mă la toate momentele în care ar fi trebuit să fiu mai fermă cu ea. Să-i spun că merită mai mult. Să-i arăt că dragostea nu înseamnă sacrificiu fără margini.

A doua zi dimineață, am găsit-o pe Ana în bucătărie, pregătind cafeaua pentru Vlad. El încă dormea. Am încercat să vorbesc calm:

— Ana, știu că mă urăști pentru ce spun… Dar nu pot să stau deoparte și să te văd cum te pierzi.

Ea s-a uitat la mine cu ochii goi:

— Mamă, te rog… Nu mai interveni. E viața mea.

Am simțit că mă prăbușesc. Am ieșit din bucătărie și am început să plâng în hol, încercând să nu mă audă nimeni.

Zilele au trecut la fel. Ana muncea din greu la supermarketul din cartier, iar Vlad își găsea mereu scuze: ba că nu sunt locuri de muncă bune, ba că îl doare spatele, ba că trebuie să aibă grijă de fratele lui. Când îi spuneam ceva, ridica din umeri sau îmi răspundea ironic:

— Doamnă Mariana, dacă era așa ușor să-ți găsești job bun în România, eram toți patroni!

Mă simțeam neputincioasă și furioasă. Într-o seară, după ce Ana a venit acasă târziu și a găsit frigiderul gol pentru că Vlad uitase să facă piața, am izbucnit din nou:

— Nu vezi că nu poți conta pe el nici măcar pentru lucrurile simple?

Ana a început să plângă și a fugit în camera ei. Vlad a venit la mine și mi-a spus pe un ton rece:

— Dacă nu vă convine cum trăim noi, poate ar fi mai bine să vă vedeți de treaba dumneavoastră.

M-am simțit ca o străină în propria casă. Soțul meu, Ionel, încerca să mă liniștească:

— Las-o pe Ana să-și trăiască viața cum vrea ea. Poate o să-și dea seama singură…

Dar eu nu puteam sta cu mâinile în sân. Într-o zi am decis să vorbesc cu mama lui Vlad. Am mers la ea acasă — un apartament mic și întunecat dintr-un bloc vechi.

— Doamnă Mariana… Vlad e un băiat bun, dar n-a avut noroc în viață. Tat-su ne-a lăsat când era mic… Eu am fost bolnavă mereu… Poate dacă avea alt sprijin…

Am plecat de acolo cu sufletul și mai greu. Am înțeles că Vlad nu e doar leneș — e și un om rănit de viață. Dar asta nu schimba nimic pentru Ana.

Într-o seară ploioasă de toamnă, Ana a venit acasă udă leoarcă și tremurând. Vlad era plecat la un prieten „să discute despre o afacere”. Am stat lângă ea pe canapea și am ținut-o în brațe.

— Mamă… crezi că dragostea chiar poate schimba un om?

Nu am știut ce să-i răspund. Am plâns împreună.

Au trecut luni de zile. Ana a început să slăbească, era tot mai obosită și tot mai absentă. Într-o zi mi-a spus:

— Mamă… cred că ai avut dreptate. Dar nu pot să-l las acum… Dacă îl părăsesc, ce se va întâmpla cu el? Cu familia lui?

Am încercat să-i explic că fiecare e responsabil pentru propria viață. Că nu poate salva pe toată lumea.

Dar Ana nu m-a ascultat. A continuat să lupte pentru o iubire care o consuma zi de zi.

Acum stau singură în bucătărie și mă întreb: unde am greșit ca mamă? Oare dragostea chiar merită orice sacrificiu? Sau ar trebui să ne gândim mai întâi la noi?

Poate voi aveți un răspuns…