Între Dragoste și Neînțelegere: A Doua Șansă și Prețul Familiei

— Nu vreau să vii la serbarea mea! Ai înțeles? Nu ești mama mea!
Vocea Marei a răsunat ca un tunet în sufrageria mică, cu pereții încărcați de fotografii vechi, în care Ilie zâmbea alături de fosta lui soție. Am rămas nemișcată, cu mâna pe clanța ușii, simțind cum fiecare cuvânt al fetei de doisprezece ani îmi sfâșie pieptul. Ilie, prins între noi, a încercat să spună ceva, dar Mara a ieșit trântind ușa, lăsând în urmă un miros de parfum dulceag și o liniște apăsătoare.

Nu știu când am început să mă simt străină în propria casă. Poate din prima zi când m-am mutat la Ilie, după luni de întâlniri pe ascuns, când fiecare atingere era o promisiune că viața poate începe din nou. După divorțul meu de Dan, tot ce-mi doream era să simt că aparțin undeva. Dar copiii lui Ilie nu m-au vrut niciodată acolo. Radu, băiatul cel mare, mă ignora complet. Mara mă privea ca pe un intrus care le furase tatăl. Și totuși, nu puteam renunța la speranța că într-o zi mă vor accepta.

— Nu e vina ta, Livia, mi-a spus Ilie într-o seară, când Mara refuzase să mănânce cu noi. Sunt copii. Au nevoie de timp.

Dar timpul trecea și zidurile dintre noi creșteau. Îmi amintesc prima dată când am încercat să-i ajut la teme. Mara mi-a smuls caietul din mână:

— Lasă-mă în pace! Tata știe mai bine!

Am ieșit pe balcon și am plâns în tăcere, ascunzându-mi lacrimile de Ilie. Mă simțeam vinovată că nu pot fi mama pe care o meritau. Sau poate nici nu voiau o altă mamă. Poate doar pe cea care îi părăsise pentru o viață nouă în Italia.

Într-o duminică friguroasă de martie, am încercat să organizez o masă în familie. Am gătit sarmale după rețeta bunicii mele din Bacău și am pus masa cu fața de masă brodată pe care o păstrasem din copilărie. Mara a venit la masă cu ochii roșii de la plâns.

— De ce trebuie să facem mereu ca tine? De ce nu gătești ca mama?

Ilie a încercat să schimbe subiectul, dar eu am simțit cum mi se strânge inima. Am vrut să-i spun că nu vreau să-i înlocuiesc mama, doar să fiu parte din viața lor. Dar cuvintele mi s-au blocat în gât.

Seara, după ce copiii s-au retras în camerele lor, Ilie m-a luat de mână.

— Poate ar trebui să le dai mai mult spațiu…

— Și eu? Unde mai e locul meu?

Nu mi-a răspuns. Am dormit spate în spate, fiecare cu gândurile lui. În noaptea aceea am visat că sunt din nou singură, într-un apartament gol, cu ecoul pașilor mei drept singura companie.

A doua zi dimineață, Radu a venit la mine în bucătărie.

— Tata e trist din cauza ta.

M-am uitat la el, băiatul acesta de șaisprezece ani care nu-și arătase niciodată vulnerabilitatea.

— Știu că nu sunt mama voastră. Dar îl iubesc pe tatăl vostru și vreau să vă fie bine.

A dat din umeri și a plecat fără să spună nimic. M-am simțit mai mică decât oricând.

Au urmat săptămâni de tăcere și gesturi mici: Mara își lăsa hainele murdare peste tot, Radu nu mai răspundea la salutul meu. Ilie încerca să medieze, dar părea tot mai obosit. Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Mara care refuza să-și facă temele, am cedat.

— Poate ar trebui să plec… Poate nu e loc pentru mine aici.

Ilie s-a uitat la mine cu ochii umezi:

— Nu vreau să te pierd și pe tine…

Am rămas. Din dragoste pentru el și dintr-o speranță încăpățânată că lucrurile se pot schimba. Am început să merg la terapie. Să citesc despre familiile recompuse. Să vorbesc mai mult cu Mara despre orice altceva decât școală sau reguli.

Într-o zi, Mara a venit la mine cu un desen:

— Ești aici… dar nu prea.

M-am uitat la foaia pe care desenase o casă cu două uși: una deschisă și una încuiată.

— Așa simți tu?

A dat din cap.

— Pot să încerc să deschid ușa?

A zâmbit timid:

— Poți încerca…

Nu știu dacă voi reuși vreodată să fiu acceptată pe deplin. Dar știu că fiecare pas mic contează. Câteodată mă întreb dacă nu cumva dorința mea de a aparține îi rănește pe ceilalți. Sau dacă sacrificiul meu e prea mare pentru un vis care poate nu va deveni niciodată realitate.

Oare cât trebuie să lupți pentru fericirea ta fără să-i rănești pe cei din jur? Și când știi dacă merită să rămâi sau e timpul să pleci?