Între dragoste și prejudecăți: Povestea unei mame care își pierde fiul

— Nu pot să cred că faci asta, Vlad! Ai uitat cine ești? Ai uitat ce ți-am spus despre fata asta?

Vocea mea răsuna în bucătăria mică, cu miros de cafea arsă și pâine prăjită. Vlad stătea în fața mea, cu ochii în pământ, strângându-și pumnii. Era pentru prima dată când îl vedeam atât de hotărât și, în același timp, atât de străin. Avea 27 de ani, dar pentru mine era tot băiatul acela cu genunchii juliți care venea plângând acasă după ce căzuse din copac.

— Mamă, te rog… Nu mai spune asta despre Irina. O iubesc. Și nu contează ce cred ceilalți.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi smuls inima din piept. Irina… fata aceea venită dintr-o familie simplă, cu tatăl la muncă în Italia și mama vânzătoare la magazinul din colț. O fată bună, poate, dar nu pentru fiul meu. Mereu am visat altceva pentru Vlad: o fată educată, cu familie „de oameni”, cum zicea mama mea.

— Vlad, tu nu vezi? O să-ți fie greu cu ea. Nu are nimic! Nici măcar nu a terminat facultatea! Ce viitor vă așteaptă?

El a ridicat privirea spre mine, iar ochii lui erau plini de lacrimi. — Mamă, viitorul ni-l facem noi. Nu banii contează. Nu titlurile.

A fost momentul în care am simțit că-l pierd. Soțul meu, Ion, stătea la masă, tăcut, cu mâinile încrucișate pe piept. El nu spunea nimic, dar știam că mă susține. În familia noastră, deciziile importante se luau împreună. Dar acum eram doi împotriva unuia.

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru liniștea noastră. Vlad a început să lipsească tot mai des de acasă. Nu mai venea la mesele de duminică, nu mai răspundea la telefon. Irina îl schimbase. Sau poate eu nu-l cunoșteam cu adevărat.

Într-o zi, am primit un mesaj: „Mamă, vreau să vii la cununia noastră civilă. Te rog.”

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am plâns toată noaptea. Ion încerca să mă liniștească:

— Lasă-l, Mariana… E băiat mare. Dacă așa vrea el…

— Dar dacă greșește? Dacă o să sufere? Dacă o să ajungă să ne reproșeze că nu l-am oprit?

— Sau poate o să ne reproșeze că nu l-am susținut…

Nu am dormit deloc în noaptea aceea. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru Vlad: orele petrecute lângă el când era bolnav, banii strânși pentru școala lui, visele mele pentru el… Și acum trebuia să accept că nu mai am niciun control.

Ziua cununiei a venit prea repede. M-am îmbrăcat sobru, fără chef. Am intrat în sala de la primărie cu inima grea. Irina era acolo, emoționată, cu o rochie simplă și un buchet de flori albe. Când m-a văzut, a zâmbit timid:

— Bună ziua, doamnă Mariana… Mă bucur că ați venit.

Nu am putut răspunde nimic. Am stat ca o stană de piatră pe tot parcursul ceremoniei. Vlad m-a privit mereu cu speranță în ochi, dar eu nu puteam să-i zâmbesc.

După nuntă, relația noastră s-a răcit și mai mult. Vlad venea rar pe la noi și mereu părea grăbit să plece. Irina încerca să mă apropie de ea: îmi trimitea mesaje de sărbători, mă invita la ei acasă… Dar eu refuzam mereu.

Într-o zi, am primit un telefon de la Vlad:

— Mamă… Irina e însărcinată.

Am simțit un nod în gât. Ar fi trebuit să mă bucur, dar nu puteam. M-am trezit spunând:

— Și ce vrei să fac eu acum?

A urmat o tăcere apăsătoare.

— Nimic… Doar voiam să știi.

După acel telefon, am început să mă gândesc dacă nu cumva greșisem eu. Poate că dragostea mea pentru Vlad devenise posesivitate. Poate că prejudecățile mele mă făceau să pierd cele mai frumoase momente din viața lui.

Când s-a născut nepoțica mea, Ana-Maria, am mers la spital împinsă de Ion:

— Hai, Mariana… E copilul vostru!

Când am văzut-o pe Irina ținând-o în brațe pe fetiță, am simțit cum mi se topește inima. Vlad m-a privit cu lacrimi în ochi:

— Mamă… Vrei să o ții și tu?

Am luat-o în brațe pe Ana-Maria și am simțit pentru prima dată după mult timp că familia noastră ar putea fi din nou întreagă.

Acum stau și mă întreb: oare cât rău putem face copiilor noștri atunci când îi iubim prea mult? Când ar trebui să-i lăsăm să-și urmeze drumul lor? Voi ce ați fi făcut în locul meu?