„La 65 de ani, s-a căsătorit cu prietenul ei din copilărie. Copiii lor au lipsit de la nuntă”

Elena a crezut întotdeauna în zicala „Niciodată nu este prea târziu pentru dragoste.” La 65 de ani, s-a găsit rememorându-și tinerețea, visurile pe care le-a avut cândva și cărările pe care le-a urmat. Printre acele amintiri era Ion, un băiat pe care îl cunoștea de când aveau amândoi cinci ani. Viețile lor s-au divergent după liceu – Elena a mers la universitate, iar Ion a intrat în forța de muncă – dar s-au reconectat la o reuniune comunitară acum un an.

Scânteia dintre ei a fost incontestabilă. După câteva luni de curte, Ion a cerut-o în căsătorie, iar Elena, simțind un val de speranță tânără, a acceptat. Ei au planificat o nuntă mică și intimă în orașul lor natal din Transilvania, sperând să adune cei mai apropiați prieteni și familie.

Însă vestea nunții a fost întâmpinată cu reacții amestecate. Copiii Elenei, Andrei și Ioana, și-au exprimat rezervele. „Mamă, ești sigură de asta? Pare totul atât de brusc,” a spus Andrei la telefon. Ioana, trăind în cealaltă parte a țării, a fost și mai distantă, trimițând doar un mesaj scurt: „Îți doresc tot binele, Mamă.”

În ciuda răspunsului neentuziast al copiilor lor, Elena și Ion și-au continuat planurile. Simțeau că aceasta ar putea fi ultima lor șansă la fericire și voiau să o valorifice, chiar dacă asta însemna să o facă fără binecuvântarea copiilor lor.

Ziua nunții a sosit, limpede și răcoroasă, cu frunzele de toamnă vopsind pământul în nuanțe de foc. Capela mică a fost decorată simplu cu flori sălbatice și panglici. Pe măsură ce Elena mergea spre altar, inima îi era grea din cauza absenței lui Andrei și Ioana. Ion, observându-i neliniștea, i-a strâns mâna asigurător.

Ceremonia a fost dulce-amăruie. Cuplul și-a schimbat jurămintele, promițând să se prețuiască reciproc pentru capitolele rămase din viețile lor. Mulțimea mică a aplaudat, dar bucuria a fost umbrită de scaunele goale care ar fi trebuit să fie ocupate de Andrei și Ioana.

La recepție, Elena a încercat să-și mascheze tristețea cu un zâmbet, dar tensiunea era evidentă. Conversațiile cu invitații erau punctate de întrebări politicoase despre copiii ei, la care ea putea doar să răspundă: „Nu au putut să vină.”

Pe măsură ce seara avansa, Elena simțea o creștere a sentimentului de izolare. Realizarea că începutul ei nou era marcat de dezaprobarea copiilor ei cântărea greu. Ion, de asemenea, simțea durerea, proprii săi rude acceptând-o pe Elena cu brațele deschise.

A doua zi dimineața, proaspăt căsătoriții stăteau la masa de mic dejun, tăcerea fiind grea între ei. „Poate ne-am grăbit,” a spus în cele din urmă Elena, vocea ei abia peste un șoaptă.

Ion a întins mâna peste masă, luându-i mâna. „Am făcut ceea ce ne-a părut corect pentru noi, Elena. Doar mi-aș dori să poată vedea cât de fericiți suntem împreună.”

Dar fericirea era umbrită de regret. Elena nu putea scăpa de sentimentul că, alegând această viață nouă cu Ion, ar fi putut să-și piardă copiii pentru totdeauna. Riftul părea la fel de larg ca un abis, și nicio cantitate de dragoste între doi prieteni vechi nu putea să-l acopere complet.