„La masa mamei mele: Povara greutății și a regulilor nespuse”

— Nu, Maria, nu poți să-ți aduci mâncarea ta la masa mea! Ai înțeles? Aici se mănâncă ce gătesc eu! vocea mamei a tăiat aerul din bucătărie ca un cuțit. Mirosea a pui prăjit și a gogoși calde, dar stomacul meu era strâns de nervi, nu de foame.

Aveam douăzeci și trei de ani și mă întorsesem acasă pentru weekend. În geantă aveam o caserolă cu salată de quinoa și piept de pui la grătar, pregătită cu grijă după rețeta nutriționistei. Mama a văzut-o când am deschis frigiderul și a aruncat-o la gunoi fără să clipească.

— Mama, nu pot să mai mănânc ca înainte. Nu vezi că mă chinui? Am slăbit zece kilograme în ultimele luni. Nu vreau să mă îngraș la loc!

— Astea-s prostii de oraș! La noi în familie așa s-a mâncat mereu. Și uite ce sănătoase suntem toate! Sora ta, Ioana, nu se plânge. Tu de ce te crezi mai bună?

Ioana s-a uitat la mine cu ochii mari, rușinată. Avea doar paisprezece ani și deja se ascundea când trebuia să se urce pe cântar la școală. Știam că pentru ea eram un exemplu, dar și un motiv de ceartă între mine și mama.

— Nu e vorba că mă cred mai bună, dar nu mai pot, am început să am probleme cu inima… Doctorul mi-a zis să slăbesc, să schimb ceva.

Mama a oftat și a început să frământe aluatul pentru gogoși cu o energie furioasă.

— Toți doctorii ăștia… Ce știu ei? Bunica ta a trăit optzeci de ani cu slănină și cozonac! Tu ai nevoie de rădăcini, nu de prostii din reviste.

Am simțit cum mi se strânge gâtul. Îmi venea să țip, dar știam că n-are rost. M-am dus în camera mea veche, unde pereții erau încă tapetați cu posterele din liceu. Am auzit-o pe mama vorbind cu tata în șoaptă:

— O să-i treacă. E faza asta de oraș. O să vadă ea când o să fie mamă la rândul ei…

Tata nu a zis nimic. El nu se băga niciodată între noi două. De fapt, nici nu cred că știa cât mă doare totul. Pentru el, mesele erau momente sacre, iar conflictele dintre femeile casei erau doar zgomot de fundal.

Seara, la masă, mama a pus farfuria plină în fața mea: cartofi prăjiți, pui pane, salată de boeuf cu multă maioneză.

— Hai, Maria, mănâncă! Nu mă face de râs în fața tatălui tău!

Am luat o furculiță și am împins mâncarea pe farfurie. Ioana mă privea pe furiș. Am simțit o lacrimă fierbinte pe obraz.

— Nu pot, mamă… Chiar nu pot…

A izbucnit:

— Dacă nu-ți convine, poți să pleci! Casa mea, regulile mele!

Am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi. Pe drum spre gară mi-am sunat prietena cea mai bună, Roxana.

— Iar te-ai certat cu mama?

— Da… Nu înțelege că nu mai vreau să fiu ca ea. Că nu vreau să ajung bolnavă…

— Știi că te susțin orice ar fi. Dar poate ar trebui să-i explici altfel. Sau să stai mai puțin pe-acolo…

În tren am plâns încet, cu capul sprijinit de geam. M-am gândit la toate mesele din copilărie: cum râdeam împreună, cum ne certam pentru ultima felie de cozonac, cum mama ne spunea mereu că suntem frumoase „așa cum suntem”. Dar adevărul era că niciuna dintre noi nu se simțea frumoasă. Toate ascundeam rușinea sub glume și porții duble.

Când am ajuns acasă la București, am găsit un mesaj de la mama:

„Sper că ai ajuns cu bine. Să nu uiți că te iubesc, chiar dacă nu înțeleg tot ce faci.”

Am plâns din nou. Știam că mă iubește. Dar dragostea ei era ca pâinea caldă: te hrănea și te sufoca în același timp.

Au trecut luni până am avut curajul să mă întorc acasă. Între timp, Ioana mi-a scris pe ascuns:

„Maria, vreau și eu să încerc dieta ta… Dar mi-e frică să-i spun mamei.”

Atunci am înțeles că lupta mea nu era doar pentru mine. Era pentru toate femeile din familia noastră care au crescut crezând că dragostea se măsoară în farfurii pline și kilograme ascunse sub haine largi.

Când am revenit acasă de Paște, am adus din nou caserola mea. Mama s-a uitat lung la mine, apoi la Ioana care stătea lipită de mine.

— Dacă vrei să mănânci altceva… fă cum crezi tu. Dar nu-mi cere mie să gătesc altfel!

A fost un pas mic, dar pentru noi a însemnat totul.

Acum mă întreb: oare cât din ceea ce numim „tradiție” e doar frica noastră de schimbare? Și cât din dragostea părinților noștri e doar neputința lor de a ne vedea altfel decât s-au văzut pe ei înșiși?