Legături de sânge, lanțuri de suflet: Povestea unei căsnicii la răscruce

— Nu mai pot, Ilie! Nu mai pot să fiu servitoarea familiei tale! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce spălam vasele și lacrimile mi se amestecau cu spuma. Ilie s-a uitat la mine ca și cum aș fi vorbit o limbă străină. — Ce-ai pățit, Maria? De ce ridici tonul? — Pentru că nu mai rezist! De șase ani, eu am grijă de bunica ta, eu fac piața, eu gătesc, eu curăț după ea, eu îi schimb pampersul! Tu vii acasă obosit de la muncă și te așezi la masă. Mama ta e în Italia și trimite bani, dar cine trăiește aici iadul ăsta? Eu!

Ilie a tăcut. Știam că nu va răspunde. Așa făcea mereu: tăcea și mă lăsa să mă consum singură. Dar în seara aceea, ceva s-a rupt în mine. M-am dus la fereastră și am privit spre curtea întunecată, unde băiatul nostru, Vlad, se juca cu mingea sub lumina slabă a felinarului. Mi-am amintit de ziua când am venit prima dată aici, proaspăt măritată, cu visele pline de speranță. Soacra mea, doamna Elena, m-a întâmpinat cu un zâmbet larg: „Maria, să știi că aici suntem o familie unită. Ne ajutăm unii pe alții.”

Am crezut-o. Am vrut să cred că voi avea parte de o familie adevărată. Dar după nici un an, Elena a plecat la muncă în Italia. „E pentru binele nostru”, mi-a spus. „Să avem bani pentru Vlad, să nu-i lipsească nimic.” Dar nu mi-a spus niciodată că voi rămâne singură cu bătrâna bolnavă și cu un copil mic. Că voi fi nevoită să renunț la serviciu ca să pot avea grijă de toți.

La început, am făcut totul din dragoste. Bunica lui Ilie era blândă și recunoscătoare. Dar boala a avansat și au început nopțile nedormite, crizele de demență, urletele din senin. Ilie era tot mai absent, iar soacra mea suna doar ca să-mi spună ce să fac: „Maria, ai grijă să-i dai pastilele la timp! Să nu uiți de supa ei preferată! Și vezi că trebuie schimbată lenjeria!”

Într-o zi, am îndrăznit să-i spun Elenei că mi-e greu. A oftat teatral: „Și eu am avut grijă de mama lui Ilie când eram tânără! Așa e viața la țară! Femeia trebuie să ducă greul.” Am simțit atunci cum mi se strânge inima de furie și neputință.

Au trecut anii. Vlad a crescut fără să-și cunoască bunica maternă decât din poze și telefoane scurte. Eu am îmbătrânit înainte de vreme. Într-o zi, la școală, educatoarea m-a întrebat dacă sunt bunica lui Vlad. Am râs amar acasă, dar nimeni nu m-a întrebat de ce plâng noaptea în pernă.

Într-o duminică, Elena s-a întors acasă pentru două săptămâni. A venit cu valize pline de haine scumpe și parfumuri italienești. S-a uitat la mine critic: „Vai, Maria, ce palidă ești! Nu te mai îngrijești deloc?” Am simțit cum îmi ard obrajii de rușine și furie. În acea seară, am auzit-o vorbind cu Ilie în bucătărie: „Fata asta nu e bună de nimic! Dacă nu eram eu să trimit bani, erați muritori de foame!”

Am vrut să țip, dar m-am stins încet ca o lumânare uitată pe pervaz.

Când bunica a murit, am simțit o ușurare vinovată. Am plâns sincer pentru ea, dar și pentru mine: pentru anii pierduți, pentru visele îngropate sub rutina zilnică. La parastas, Elena a ținut un discurs lacrimogen despre sacrificiul familiei și despre cât de greu i-a fost ei să stea departe de casă.

După înmormântare, am încercat să vorbesc cu Ilie despre noi. — Ilie, eu nu mai pot trăi așa. Simt că nu mai sunt eu însămi. — Maria, hai să nu exagerăm… Toți avem greutăți. — Nu exagerez! Tu nu vezi că mama ta ne conduce viața chiar și de la distanță? Când ai stat ultima dată cu Vlad? Când ai întrebat ultima dată dacă sunt bine?

Ilie s-a ridicat nervos: — Dacă nu-ți convine, du-te la mama ta! Eu n-am timp de mofturi!

Am simțit cum se prăbușește totul în jurul meu. În noaptea aceea am dormit cu Vlad în brațe și i-am promis că voi face orice ca el să fie fericit.

Au urmat luni de tăcere și răceală între mine și Ilie. Elena suna zilnic și îi dădea indicații ca unui copil: „Să ai grijă de casă! Să nu o lași pe Maria să-și facă de cap!”

Într-o zi am găsit curajul să-i spun Elenei tot ce aveam pe suflet: — Doamnă Elena, eu nu mai pot continua așa. M-am sacrificat destul pentru familia asta. Vreau să-mi găsesc un serviciu și să-mi recâștig viața.

A râs disprețuitor: — Să te văd cum te descurci singură! Fără banii mei n-ai fi nimic!

Atunci am știut că trebuie să aleg între a rămâne prizonieră sau a lupta pentru mine însămi.

Acum stau în fața oglinzii și mă întreb cine sunt cu adevărat. Sunt mama lui Vlad sau doar menajera familiei lui Ilie? Merită o femeie să-și sacrifice viața pentru niște legături care o sufocă? Sau ar trebui să am curajul să plec și să-mi construiesc propriul drum?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar vă întreb pe voi: câte femei trăiesc povestea mea fără să spună nimic? Câte dintre noi avem curajul să alegem libertatea în locul sacrificiului mut?