„Mai bine să nu vii la nunta mea, mamă” – Povestea unei mame rănite

— Mami, vreau să-ți spun ceva… dar te rog să nu te superi. Vocea lui Vlad, fiul meu, era tăioasă, aproape străină. Era seară târziu, iar eu tocmai terminasem de pus masa pentru a doua zi. Am simțit cum mi se strânge stomacul. — Ce s-a întâmplat, Vlad? — Nu cred că ar trebui să vii la nunta mea. E mai bine așa. Am rămas cu telefonul la ureche, incapabilă să răspund. În mintea mea, am revăzut toate momentele în care l-am crescut singură, după ce tatăl lui ne-a părăsit pentru o altă femeie. Toate sacrificiile mele, toate serile în care am lucrat peste program ca să nu-i lipsească nimic… și acum, fiul meu îmi spunea că nu sunt binevenită la cel mai important eveniment din viața lui.

— Vlad, de ce? Ce-am făcut? am întrebat cu voce tremurată.

— Nu e nimic personal, mami. E doar… Ioana crede că ar fi mai bine să fie ceva restrâns. Doar familia apropiată. Știi cum e…

Familia apropiată? Eu nu mai eram familie apropiată? Am simțit cum mă sufoc. — Dar eu sunt mama ta! am izbucnit fără să-mi pot controla lacrimile.

— Știu… dar Ioana nu vrea complicații. Și… sincer, nici eu. Să nu faci o scenă, te rog.

Am închis telefonul fără să mai spun nimic. M-am prăbușit pe canapea și am plâns până târziu în noapte. A doua zi, am încercat să mă adun și am mers la serviciu ca de obicei. Colegele mele au observat că sunt abătută.

— Mariana, ce-ai pățit? Pari răvășită, mi-a spus Lidia.

— Nimic… doar oboseală, am mințit.

Nu puteam să le spun adevărul. Mi-era rușine. Cum să le spun că propriul meu copil nu mă vrea la nuntă?

În zilele următoare, am încercat să-l sun pe Vlad de câteva ori, dar nu mi-a răspuns. Într-un final, am primit un mesaj sec: „Mamă, te rog să respecți decizia noastră.”

Am început să mă gândesc la tot ce s-a întâmplat între noi în ultimii ani. Poate am fost prea protectoare? Poate l-am sufocat cu grija mea? Poate că Ioana nu m-a plăcut niciodată cu adevărat… Îmi aduc aminte de prima dată când am cunoscut-o. Era rece, distantă, m-a privit de sus până jos și a zâmbit forțat.

— Vlad mi-a spus că ai crescut singură… trebuie să fi fost greu, mi-a spus atunci Ioana.

— Da, dar pentru copilul meu aș fi făcut orice.

— Sper că vei înțelege că acum el are propria lui familie.

Am simțit atunci un fior rece pe șira spinării. Dar am încercat să mă apropii de ea, să-i arăt că nu vreau decât binele lor. I-am ajutat cu bani când au vrut să-și cumpere apartament, le-am dus mâncare gătită când erau ocupați cu serviciul… Dar parcă nimic nu era suficient.

Într-o zi, la o aniversare de-a lui Vlad, Ioana a făcut un comentariu care m-a durut: — Poate ar trebui să ne lași puțin spațiu… Suntem adulți acum.

M-am retras atunci în bucătărie și am plâns în tăcere. Dar nu i-am spus nimic lui Vlad. Nu voiam să-l pun într-o situație dificilă.

Acum însă, totul părea pierdut. Sora mea, Ana, a venit într-o seară la mine și m-a găsit plângând.

— Mariana, nu poți lăsa lucrurile așa! Du-te și vorbește cu el față în față!

— Nu pot… dacă nici la telefon nu vrea să vorbească cu mine…

— Ești mama lui! Nu uita asta!

Am strâns din dinți și am decis să merg la ei acasă. Am bătut la ușă cu inima cât un purice. Mi-a deschis Ioana.

— Bună seara… Vlad e acasă?

— E ocupat acum. Ce dorești?

— Aș vrea doar să vorbesc cu el cinci minute…

Ioana m-a privit rece și a oftat: — Mariana, cred că ar trebui să accepți decizia noastră. Nu vrem tensiuni la nuntă.

În acel moment a apărut Vlad pe hol.

— Mamă… te rog… nu face o scenă.

— Vlad! Sunt mama ta! Cum poți să-mi ceri așa ceva?

— Nu vreau să discutăm acum. Te rog să pleci.

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Am plecat fără să mai spun nimic. Pe drum spre casă ploua torențial și fiecare strop parcă îmi lovea sufletul.

În ziua nunții lor am stat singură acasă. Am privit pozele postate de rude pe Facebook: Vlad zâmbea larg lângă Ioana și părinții ei. Eu nu existam în acea poveste frumoasă pe care o afișau lumii întregi.

După nuntă, Vlad nu m-a mai sunat deloc. Au trecut luni de zile fără niciun semn de la el. M-am întrebat de sute de ori unde am greșit ca mamă. Am dat prea mult? Am cerut prea mult? Sau poate lumea s-a schimbat și dragostea de mamă nu mai valorează nimic?

Uneori mă uit la pozele cu el mic și mă întreb dacă va veni o zi în care va înțelege cât de mult l-am iubit și cât de tare m-a durut decizia lui.

Oare există iertare pentru astfel de răni? Sau unele despărțiri dintre părinți și copii sunt definitive?