Noaptea în care am ales să mă aud

— Nu mai pot, Laurențiu! Nu mai pot să zâmbesc când totul în mine urlă!
Vocea mi-a ieșit spartă, ca un geam crăpat de ger. În jurul nostru, pe balconul apartamentului din cartierul ăsta vechi din București, artificiile explodau în culori stridente, iar râsetele vecinilor se amestecau cu muzica dată la maxim. Laurențiu s-a întors spre mine cu un zâmbet fals, același zâmbet pe care îl afișa mereu la petreceri, la mesele cu familia lui sau când povestea glume despre mine, ca să pară că suntem un cuplu perfect.

— Ce ai, Ilinca? E Revelionul! Nu poți să lași dramele pentru altă dată? Hai, vino înapoi la masă, lumea întreabă de tine!

M-am uitat la el și am simțit cum mă sufoc. Rochia roșie pe care mi-o cumpărase cu două zile înainte mă strângea pe piept. O alesese el, spunând că „trebuie să arătăm bine împreună”. Totul era despre aparențe. Despre cum ne văd ceilalți. Despre cât de tare râdem, cât de mult dansăm, cât de fericiți părem.

Dar în mine era liniște. O liniște grea, apăsătoare. O liniște care nu avea loc în lumea lui Laurențiu.

— Nu mai vreau să fiu decorul tău, am șoptit. Nu mai vreau să fiu femeia care tace ca să nu deranjeze.

El a oftat teatral și a ridicat din umeri.

— Ilinca, iar începi? Toată lumea are probleme. Dar uite ce frumos e afară! Hai să ne bucurăm de moment!

Am simțit cum lacrimile îmi ard ochii. M-am întors spre orașul luminat și am încercat să-mi adun gândurile. Mi-am amintit de primul nostru Revelion împreună, când eram studenți și nu aveam bani nici de o sticlă de vin bun. Atunci râdeam sincer, ne țineam de mână și visam la un viitor simplu. Acum aveam tot ce ne dorisem: un apartament frumos, joburi stabile, prieteni mulți. Și totuși, nu mai aveam nimic.

Telefonul mi-a vibrat în buzunar. Era mama:

„La mulți ani, Ilinca! Să fii fericită!”

Am simțit un nod în gât. Ce înseamnă fericirea? Să fii liniștit cu tine sau să faci pe plac celorlalți?

Laurențiu a intrat din nou în sufragerie, lăsând ușa larg deschisă. Am auzit-o pe sora lui, Ramona:

— Ce are Ilinca? Iar face pe interesanta?

M-am simțit mică, invizibilă. De câte ori nu auzisem asta? Că sunt prea sensibilă, că dramatizez, că nu știu să mă distrez ca „o femeie adevărată”.

Am rămas pe balcon, privind artificiile care se stingeau încet pe cerul gri. Mi-am amintit de tata, cum îmi spunea când eram mică:

— Să nu-ți fie frică să spui ce simți, Ilinca. Vocea ta e tot ce ai.

Dar vocea mea fusese mereu acoperită de râsetele altora, de glumele lui Laurențiu la mesele festive, de sfaturile mamei lui:

— Bărbații așa sunt, draga mea. Tu trebuie să fii înțeleaptă.

Am intrat înapoi în sufragerie. Muzica era tare, oamenii dansau și se îmbrățișau. Laurențiu m-a prins de mână și m-a tras spre el.

— Hai să facem o poză! Uite ce frumoși suntem!

Am zâmbit mecanic pentru cameră. În poza aia păream fericiți. Dar în sufletul meu era doar frig.

După miezul nopții, când invitații au început să plece și casa s-a golit de zgomot, am rămas singuri. Laurențiu s-a prăbușit pe canapea cu un pahar de șampanie.

— De ce trebuie să strici tot timpul momentele astea? Nu poți să fii ca toată lumea?

M-am așezat lângă el și am privit podeaua.

— Nu pot să fiu ca toată lumea pentru că nu sunt ca toată lumea. Și nici tu nu ești. Dar tu nu vezi asta…

A tăcut. Pentru prima dată după mult timp, nu a avut nimic de spus.

— Laurențiu… Eu nu mai pot trăi așa. Nu mai pot să-mi înghit cuvintele doar ca să fie liniște între noi.

A oftat și a dat din cap.

— Deci ce vrei să faci? Să divorțăm? Să le dăm apă la moară tuturor?

Am simțit cum mă trec fiori reci. Asta era frica lui cea mai mare: gura lumii. Nu pierderea mea, ci pierderea imaginii perfecte.

— Vreau doar să fiu eu însămi. Să pot vorbi fără să-mi fie teamă că deranjez.

S-a ridicat brusc și a început să strângă paharele rămase pe masă.

— Faci ce vrei! Eu m-am săturat de dramele tale!

Am rămas singură în sufragerie. Am privit poza făcută mai devreme: doi oameni frumoși, dar străini unul de celălalt.

În noaptea aceea am dormit pe canapea. Dimineața m-am trezit devreme și am ieșit afară. Aerul era rece și curat. Am mers pe jos până în parc și m-am așezat pe o bancă acoperită cu brumă.

Mi-am scos telefonul și am scris un mesaj către mama: „Nu știu dacă sunt fericită. Dar știu că nu mai pot minți.”

În acea dimineață am decis că nu voi mai fi decorul nimănui. Că vocea mea contează, chiar dacă tremură.

Poate că nu există rețete pentru fericire sau pentru căsnicii perfecte. Poate că uneori trebuie să alegem între liniștea falsă și adevărul care doare.

Oare câte femei trăiesc așa? Oare câți dintre noi aleg tăcerea doar ca să nu deranjeze? Dacă ați fi fost în locul meu… ce ați fi făcut?