Nu a fost o fugă, ci o salvare. Povestea mea despre libertate, trădare și un nou început pe litoralul românesc

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Ilinca! Vocea lui Vlad răsuna ca un ecou spart în bucătăria noastră mică din Constanța, printre farfuriile cu cozonac și ouă roșii. Mama încerca să calmeze spiritele, dar eu nu mai auzeam nimic. Totul se prăbușea în jurul meu, ca un castel de nisip lovit de valuri. În urmă cu doar două ore, viața mea părea normală: soț, copil, familie adunată la masă de Paște. Dar o discuție auzită din greșeală între Vlad și sora lui, Adina, mi-a răsturnat lumea.

— Nu trebuia să afle niciodată, Vlad! Ce ne facem acum? Adina șoptea, dar fiecare cuvânt era o lovitură în pieptul meu. „Nu trebuia să aflu ce?” m-am întrebat, simțind cum sângele mi se scurge din obraji. Am stat ascunsă după ușa sufrageriei, cu inima bătând nebunește. Am auzit numele meu și apoi… numele unei alte femei. O aventură care dura de luni bune. O minciună care-mi otrăvise fiecare zi fără să știu.

Am intrat în bucătărie cu pași nesiguri, dar hotărâtă. — Vlad, vreau să-mi spui adevărul. Acum. S-a uitat la mine ca la o străină. — Ilinca, nu e ce crezi… Dar nu mai conta. Totul se spulberase. Mama a încercat să mă ia de mână, dar am tras-o ușor la o parte. — Nu mai pot rămâne aici.

În noaptea aceea am făcut bagajul în tăcere. Am pus câteva haine, jurnalul meu vechi și poza cu fiica mea, Mara. Am lăsat-o la mama, știind că acolo va fi în siguranță până mă voi regăsi. Am luat primul tren spre nord, fără destinație clară. Doar departe de tot ce mă durea.

Am ajuns în Eforie Sud într-o dimineață ploioasă de aprilie. Marea era cenușie și rece, dar aerul sărat mi-a dat senzația că pot respira din nou. Am găsit o cameră mică la o pensiune veche, unde proprietara, tanti Viorica, m-a privit cu milă și curiozitate.

— Ești bine, fată dragă? Ai nevoie de ceva? Am dat din cap că nu și am zâmbit forțat. În primele zile am dormit mult și am plâns și mai mult. M-am întrebat dacă am făcut bine să fug sau dacă ar fi trebuit să lupt pentru căsnicia mea. Dar apoi mi-am amintit privirea lui Vlad: rece, vinovată, dar fără regrete adevărate.

Într-o dimineață am ieșit pe plajă și am simțit nisipul ud sub tălpi. Marea era liniștită și pustie. Am urlat cât m-au ținut plămânii: „De ce eu? De ce acum?” Un pescar bătrân s-a uitat la mine cu compasiune și mi-a spus: — Fata mea, marea ia tot ce nu-ți mai trebuie. Las-o să-ți ia durerea.

Am început să lucrez la o cafenea mică de pe faleză. Proprietarul, domnul Dinu, era un om blând care nu punea întrebări inutile. Clienții veneau și plecau, iar eu ascultam poveștile lor fără să spun nimic despre mine. În fiecare seară scriam în jurnal: „Astăzi am supraviețuit.”

După câteva luni, Mara a venit la mine pentru prima dată în vacanță. Avea opt ani și ochii ei mari mă întrebau fără cuvinte: „De ce nu mai suntem împreună?” I-am spus doar atât: — Uneori oamenii mari greșesc și trebuie să învețe să fie sinceri cu ei înșiși.

Vlad a venit după noi într-o zi toridă de august. A stat la ușa cafenelei și m-a privit lung.
— Ilinca, hai acasă! Mara are nevoie de tine… Eu am nevoie de tine.
Am simțit cum vechea Ilinca vrea să cedeze, să se întoarcă la ceea ce cunoștea. Dar noua Ilinca știa că nu mai poate trăi într-o minciună.
— Nu pot, Vlad. Nu mai sunt femeia care a plecat din Constanța. Acum știu cine sunt și ce merit.
A plecat fără să spună nimic.

Au urmat luni grele, cu nopți lungi în care Mara plângea după tatăl ei și eu mă simțeam vinovată că i-am luat familia. Dar încet-încet am început să ne construim propria noastră lume: dimineți pe plajă, seri cu povești inventate și râsete sincere.

Mama a venit într-o zi la mine cu o sacoșă plină de bunătăți și lacrimi în ochi.
— Ilinca, nu te judec… Dar mi-e dor de tine și de Mara.
Am îmbrățișat-o strâns și i-am spus:
— Știu că nu e ușor pentru nimeni… Dar aici simt că pot respira din nou.

Am întâlnit oameni noi: pe Irina, profesoara de franceză care m-a învățat să dansez pe nisip; pe Nicu, salvamarul care mi-a arătat cum să privesc răsăritul fără teamă; pe tanti Viorica, care mi-a devenit ca o a doua mamă.

Într-o zi am găsit curajul să-i scriu lui Vlad o scrisoare:
„Nu te urăsc. Îți mulțumesc că m-ai eliberat dintr-o viață care nu era a mea. Sper să găsești și tu liniștea.”

Acum privesc marea în fiecare dimineață și simt că fiecare val îmi spală trecutul. Nu mai sunt femeia speriată care a fugit noaptea din casa ei. Sunt Ilinca cea liberă, mama care a ales adevărul și demnitatea înaintea oricărei aparențe.

Mă întreb adesea: câți dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin doar din frică? Câte femei rămân acolo unde doare doar pentru că „așa trebuie”? Poate că uneori fuga nu e lașitate, ci primul pas spre libertate.