„Nu mai vreau să fiu copilul tău, vreau să fiu bărbatul tău” – Povestea unei iubiri care s-a frânt între grijă și dorință

— Nu mai pot, Ilinca. Nu mai vreau să fiu copilul tău, vreau să fiu bărbatul tău.

Cuvintele lui Vlad au căzut în bucătăria noastră mică, printre aburii ceaiului de tei și mirosul de pâine prăjită. Am rămas cu mâna încremenită pe cana fierbinte, simțind cum mi se scurge sângele din obraji. Nu ridicase tonul, nu gesticulase nervos — doar mă privea cu ochii aceia gri, reci, pe care nu-i recunoșteam. Parcă cineva mi-l schimbase peste noapte.

— Ce vrei să spui? am întrebat încet, încercând să-mi țin vocea fermă.

— Ilinca, m-am săturat să mă simt ca un copil pe lângă tine. Tot timpul ai grijă de mine, îmi spui ce să fac, când să mănânc, când să mă odihnesc… Nu mai e loc pentru mine aici ca bărbat. Simt că nu mai am aer.

M-am uitat la el și am simțit cum mi se rupe ceva în piept. Ani de zile am crezut că așa arată dragostea: grijă, atenție la detalii, sacrificiu. De când s-a îmbolnăvit mama lui și a trebuit să ne mutăm la țară, totul a căzut pe umerii mei. El lucra de acasă, dar era mereu obosit, mereu absent. Eu alergam între serviciu, gospodărie și îngrijirea bătrânei care nu mă suporta nici după trei ani.

— Vlad, dacă nu aveam grijă de toate astea… cine le făcea? Tu nici nu știi unde ținem prosoapele curate!

A zâmbit amar:

— Poate dacă m-ai lăsa și pe mine să greșesc, aș învăța. Dar tu… tu vrei să controlezi totul. Și eu nu mai pot.

M-am așezat pe scaun, simțind că picioarele nu mă mai țin. Am privit pe geam la curtea plină de noroi și la găinile care ciuguleau printre bălți. Când ne-am mutat aici, visam la o viață simplă, la liniște. Dar liniștea s-a transformat în singurătate. Prietenii din oraș ne-au uitat repede, iar satul ne-a privit mereu ca pe niște străini.

— Știi ce e cel mai greu? am șoptit. Că nici nu mai știu cine sunt fără toate astea. Fără grijile astea zilnice… Poate că nici eu nu mai sunt femeia ta, ci doar o umbră care face curat și gătește.

Vlad s-a ridicat brusc și a ieșit din bucătărie. Am auzit ușa trântindu-se și pașii lui pe aleea udă. Am rămas singură cu ceaiul răcit și cu un gol imens în stomac.

În acea zi am început să mă privesc altfel în oglindă. Am văzut ridurile adâncite prea devreme, cearcănele de nesomn și părul prins mereu în coc dezordonat. Mi-am adus aminte de Ilinca cea dinainte: râdea mult, visa la excursii cu trenul prin țară, scria poezii pe colțuri de caiet. Unde dispăruse fata aceea?

Seara, Vlad s-a întors târziu. Nu a spus nimic. S-a băgat în pat cu spatele la mine. Am stat trează ore întregi, ascultând ploaia bătând în geam și gândindu-mă dacă nu cumva am greșit totul.

A doua zi, mama lui Vlad a făcut o criză și a trebuit să chemăm ambulanța. Am alergat prin casă ca o apucată: medicamente, apă caldă, haine curate… Vlad stătea în prag, neputincios.

— Ilinca, ce facem? Ce facem dacă…?

— O să fie bine! i-am spus aspru. Trebuie să fii tare!

Dar el s-a prăbușit pe un scaun și a început să plângă ca un copil. Atunci am simțit pentru prima dată milă pentru el — și o furie surdă pentru mine însămi: de ce trebuia eu să fiu mereu cea puternică?

După ce mama lui a fost dusă la spital, Vlad a dispărut două zile. Nu mi-a răspuns la telefon. Am dormit singură în casa rece, cu inima cât un purice. M-am întrebat dacă se va mai întoarce sau dacă asta era sfârșitul nostru.

Când a revenit, avea ochii roșii și barba nerasă.

— Ilinca… am stat la Sorin. Am avut nevoie să fiu singur. Să mă gândesc.

— Și?

— Nu știu dacă mai putem continua așa. Poate că avem nevoie de ajutor… sau poate că trebuie să ne dăm drumul unul altuia.

Am izbucnit în plâns:

— Eu nu știu cum să fiu altfel! Nu știu cum să nu am grijă de tine! Așa am fost crescută: femeia trebuie să țină casa, să-și protejeze familia…

— Dar eu nu vreau o mamă! Vreau o soție! Vreau să mă simt dorit, nu doar tolerat!

Am tăcut mult timp după aceea. Zilele au trecut greu; fiecare dintre noi încerca să-și găsească locul într-o casă care nu mai era acasă.

Într-o seară, după ce am vorbit cu sora mea la telefon și i-am povestit totul printre lacrimi, mi-a spus:

— Ilinca, poate că ai nevoie să te regăsești pe tine înainte să-l regăsești pe Vlad.

Am început atunci să ies la plimbare singură prin sat, să scriu din nou poezii pe colțuri de hârtie veche și să stau de vorbă cu mine însămi. Vlad a început să gătească uneori cina sau să spele vasele fără să-i cer eu nimic. Încet-încet, am început să ne privim din nou ca doi oameni separați, nu ca mamă și copil.

Nu știu dacă vom rămâne împreună sau dacă drumurile noastre se vor despărți definitiv. Dar știu că nu vreau să mai uit cine sunt — și nici cine este el.

Oare câți dintre noi ajungem prizonieri în propriile roluri fără să ne dăm seama? Și câți avem curajul să ieșim din ele înainte să fie prea târziu?