Opt ani de căsnicie: Mai mult decât o menajeră în propria mea familie

— Ioana, ai uitat să calci cămașa asta! strigă Vlad din dormitor, în timp ce eu încercam să-l conving pe Andrei, băiatul nostru de șase ani, să-și termine temele la matematică. M-am oprit din scris și am simțit cum mi se strânge stomacul. Era a treia oară săptămâna asta când Vlad ridica tonul pentru ceva atât de banal.

— Vin imediat, răspund, încercând să-mi ascund iritarea. Dar Andrei începe să plângă: „Mami, nu știu să fac exercițiul ăsta!”

Mă uit la el și mă simt sfâșiată. Îmi vine să urlu: „Nu sunt doar menajera voastră!” Dar tac. Înghit în sec și mă duc după fierul de călcat, lăsându-l pe Andrei cu lacrimile pe obraz.

Așa arată viața mea de opt ani. Am fost mereu acolo pentru Vlad: când a avut nevoie de cineva să-i facă pachetul pentru serviciu, când a vrut liniște ca să poată lucra peste program, când a venit acasă obosit și nervos și a găsit masa pusă și copiii spălați. Am renunțat la jobul meu de la bibliotecă pentru că „nu se merită”, după cum mi-a spus el. „Salariul tău abia acoperă grădinița copiilor.”

La început nu m-a deranjat. Am crezut că așa e normal, că familia trebuie pusă pe primul loc. Dar, încet-încet, am început să mă pierd pe mine însămi. Nu mai știam cine sunt dincolo de rolurile astea: soție, mamă, gospodină.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, am încercat să-i spun lui Vlad ce simt.

— Vlad, simt că nu mai sunt eu. Parcă nu mai contez decât dacă fac ceva pentru voi.

El s-a uitat la mine peste ecranul telefonului:

— Ioana, iar începi? Nu vezi cât muncesc? Crezi că mie îmi e ușor?

— Nu zic asta, dar… aș vrea să fac și eu ceva pentru mine. Poate să mă întorc la bibliotecă sau să mă înscriu la cursul ăla de pictură…

A oftat și a dat ochii peste cap:

— Acum nu e momentul. Cine are grijă de copii? Cine gătește? Ai văzut cât costă bonele?

Am simțit cum mi se scurge energia din corp. M-am ridicat și m-am dus la bucătărie, unde am plâns în liniște, ca să nu mă audă copiii.

A doua zi dimineață, mama m-a sunat. Vocea ei caldă m-a făcut să izbucnesc:

— Mamă, nu mai pot! Parcă nu mai exist…

Ea a tăcut o clipă, apoi mi-a zis:

— Ioana, eu te-am crescut să fii puternică. Nu lăsa pe nimeni să te facă invizibilă. Nici măcar familia ta.

Vorbele ei mi-au rămas în minte toată ziua. Am început să observ mai atent cum Vlad nici nu mă întreabă cum mi-a fost ziua, cum copiii vin la mine doar când au nevoie de ceva. Parcă eram un fel de fantomă care rezolvă totul fără să fie văzută.

Într-o duminică, la masa de prânz, am făcut ceva ce nu mai făcusem niciodată: am refuzat să strâng masa.

— Ioana, nu strângi farfuriile? întreabă Vlad mirat.

— Nu. Azi vreau să stau cu voi la masă până la final. Poate strânge altcineva.

S-a lăsat o liniște ciudată. Maria, fetița noastră de patru ani, s-a uitat la mine cu ochii mari:

— Mami, tu nu strângi?

— Nu azi, iubita mea. Azi vreau doar să fiu cu voi.

Vlad s-a ridicat nervos și a început să adune farfuriile trântindu-le în chiuvetă. Am simțit privirea lui tăioasă pe spate, dar nu m-am clintit.

Seara, când copiii dormeau, Vlad a izbucnit:

— Ce-a fost faza asta? Vrei scandal?

— Nu vreau scandal. Vreau doar să fiu văzută ca om, nu ca menajeră.

— Exagerezi! Toate femeile fac asta!

— Nu toate. Și chiar dacă ar face-o, nu înseamnă că e corect.

A urmat o ceartă lungă. Mi-a spus că sunt nerecunoscătoare, că el muncește pentru noi toți și că ar trebui să fiu mulțumită că nu ducem lipsuri.

Dar eu nu voiam doar siguranță financiară. Voiam respect. Voiam să fiu ascultată.

În următoarele zile am început să schimb mici lucruri: am lăsat vasele nespălate uneori, am ieșit singură la plimbare fără copii sau soț, am început să citesc din nou romane seara în loc să calc rufe. Vlad a observat și a devenit tot mai iritat.

Într-o seară a venit acasă mai devreme și m-a găsit pictând în sufragerie.

— Ce faci aici? Cine are grijă de copii?

— Sunt la mama ta. Mi-am luat două ore doar pentru mine.

A rămas blocat. Nu știa ce să spună.

— Ioana… ce se întâmplă cu tine?

M-am uitat la el drept în ochi:

— Se întâmplă că vreau să trăiesc și eu. Să fiu fericită cu adevărat. Să fiu mai mult decât femeia care spală și gătește.

A tăcut mult timp. În zilele următoare s-a purtat distant, dar am simțit că începe să înțeleagă ceva din durerea mea.

Nu știu ce va urma. Poate va fi nevoie de terapie de cuplu sau poate drumurile noastre se vor despărți. Dar știu sigur că nu mai pot trăi ca o umbră în propria mea casă.

Mă întreb uneori: câte femei din România trăiesc povestea mea? Câte dintre noi avem curajul să spunem „Ajunge!” și să cerem respectul pe care îl merităm?