Promisiunea nerespectată: Între ruinele familiei mele și visurile pierdute

— Nu pot să-ți dau apartamentul, Ana. Nu acum. Vocea mamei răsuna în capul meu, spartă de lacrimi și de o hotărâre pe care nu o recunoșteam. Era ziua nunții mele, iar în bucătăria mică din Drumul Taberei, printre farfurii cu sarmale și pahare de șampanie ieftină, lumea mea se prăbușea încet, fără ca invitații să bănuiască ceva.

— Dar ai promis, mamă! Ai spus că după ce te desparți de tata, apartamentul va fi al nostru. Vlad și cu mine am făcut toate planurile…

Mama s-a uitat la mine cu ochii roșii, obosiți. — Nu știam că va fi așa greu. Nu pot să mă mut singură la țară. Nu mai am pe nimeni acolo. Și… nu mă simt pregătită să plec.

În camera alăturată, Vlad râdea cu prietenii lui. Nu știa încă nimic. Îmi simțeam inima ca un pumn strâns. Toată copilăria mea fusese o succesiune de promisiuni amânate, dar niciodată nu crezusem că mama va rupe chiar această promisiune, cea care îmi ținuse speranțele vii în anii de facultate și în serile lungi de muncă la supermarket.

Am ieșit din bucătărie cu ochii în lacrimi. Vlad m-a prins de mână.

— Ce s-a întâmplat?

— Nimic… doar emoțiile, am mințit eu, dar el a știut că nu e adevărat. M-a privit lung, dar n-a insistat.

Nunta a trecut ca prin ceață. Am dansat, am zâmbit pentru poze, am primit felicitări și plicuri cu bani. În noaptea aceea, în loc să ne bucurăm de începutul vieții împreună, am stat pe marginea patului din camera copilăriei mele și am făcut calcule: cât ne-ar costa o chirie decentă? Cât timp am putea strânge bani pentru un avans la un apartament? Cât timp vom mai putea suporta să locuim cu mama?

— Ana, nu vreau să trăim așa. Nu vreau să depindem de promisiunile nimănui, mi-a spus Vlad într-o seară, după ce mama a început să ne reproșeze că facem prea mult zgomot sau că folosim prea multă apă caldă.

— Știu… dar nu avem altă soluție acum.

Am început să căutăm chirii. Prima noastră casă a fost o garsonieră cu mucegai pe pereți și calorifere reci. A doua — un apartament la parter unde vecinii băteau în țevi dacă făceam duș după ora zece seara. Mama venea uneori în vizită și plângea când vedea cum trăim.

— Dacă aș fi putut… dacă n-ar fi fost divorțul… dacă n-aș fi fost atât de singură…

Dar nu mai aveam răbdare pentru scuzele ei. În fiecare lună când plăteam chiria, simțeam cum resentimentul crește între mine și Vlad. El devenise tăcut, irascibil. Eu mă simțeam vinovată pentru tot: pentru promisiunea mamei, pentru lipsa banilor, pentru visele noastre spulberate.

Într-o seară, după ce ne-am certat iar din cauza banilor, Vlad a izbucnit:

— De ce trebuie să plătim noi pentru greșelile părinților tăi? De ce nu poți să-i spui mamei tale ce simți cu adevărat?

Am tăcut. N-am avut curajul să-i spun mamei niciodată cât de tare mă doare trădarea ei. M-am ascuns mereu după grijile ei, după frica ei de singurătate.

Apoi au început telefoanele de la tata. El plecase la o altă femeie din Pitești și încerca să mă convingă să-l iert pe el și pe mama.

— Viața e grea, Ana. Fiecare face ce poate ca să supraviețuiască.

Dar eu nu voiam doar să supraviețuiesc. Voiam o familie normală, voiam stabilitate, voiam să nu mai simt că fiecare pas înainte e o trădare față de cineva drag.

Când am rămas însărcinată, totul s-a complicat și mai mult. Mama a venit cu flori și lacrimi la ușă:

— Poate… poate vă mutați înapoi la mine? E greu singură…

Vlad a refuzat categoric. — Nu mai putem trăi între promisiuni nerespectate și reproșuri. Avem nevoie de liniște pentru copilul nostru.

Am simțit atunci că trebuie să aleg: între loialitatea față de mama mea și viitorul familiei mele. Am ales să rămân cu Vlad, chiar dacă asta a însemnat să mă îndepărtez de mama pentru o vreme.

Au trecut doi ani de atunci. Încă locuim cu chirie, dar avem un băiețel sănătos și vesel. Relația cu mama e rece — vorbim rar și mereu cu prudență. Uneori mă întreb dacă am făcut bine. Dacă visurile noastre chiar meritau prețul acesta: distanța dintre mine și cea care mi-a dat viață.

Mă uit la Vlad și la copilul nostru adormit și mă întreb: oare câte familii din România trăiesc aceeași poveste? Oare cât valorează o promisiune față de liniștea sufletului tău? Ce ați fi făcut voi în locul meu?