Rochia care a despărțit două familii

— Nu pot să cred, Ana, chiar nu pot! Cum să-i spui mamei mele ce să poarte la nuntă? vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece.

Îmi simțeam obrajii arzând. Mă uitam la el, încercând să-mi găsesc cuvintele. — Vlad, nu e vorba că îi spun ce să poarte. E nunta noastră! Am ales tema asta cu atâta grijă… Știi cât am visat la ziua asta. Nu vreau ca totul să pară un circ de culori.

El a oftat, trântind cana pe masă. — Mama nu e genul care să accepte ordine. Știi bine cum e. Dacă îi spui că nu poate purta rochia aia mov, o să creadă că nu o respecți.

Mi-am mușcat buza. Îmi venea să plâng, dar nu voiam să-i dau satisfacția asta. — Nu e vorba de respect, Vlad. E vorba de… de mine! De noi! De cum va arăta totul în poze, de cum mă voi simți eu în ziua aia. E singura dată când pot decide eu.

El s-a ridicat brusc și a ieșit pe balcon, lăsând ușa deschisă. Am rămas singură, cu inima bubuindu-mi în piept și cu gândurile răvășite. Cum am ajuns aici? Cum a ajuns o rochie să ne despartă?

Totul a început cu două săptămâni în urmă, când am mers cu mama lui Vlad la mall să-și aleagă ținuta pentru nuntă. Doamna Mariana era genul de femeie care nu accepta compromisuri. Întotdeauna trebuia să fie în centrul atenției, să aibă ultimul cuvânt. Când a văzut rochia mov cu paiete, ochii i s-au luminat.

— Asta e! exclamase ea, ținând materialul între degete. E perfectă pentru mine!

Am încercat să-i explic că tema nunții era verde-mentă și crem, că toate domnișoarele de onoare aveau rochii pastelate, că mama mea urma să poarte o rochie discretă, bej. Dar ea nu voia să audă.

— Ana, dragă, eu nu sunt ca celelalte mame. Eu port ce-mi place! Și apoi, movul mă prinde cel mai bine. Nu mă interesează ce zic ceilalți.

Am zâmbit forțat și am lăsat discuția acolo, sperând că va uita sau că Vlad va reuși s-o convingă. Dar zilele au trecut și rochia a apărut pe umerașul din sufrageria lor, gata de ajustări.

Mama mea a încercat să mă liniștească:
— Las-o, Ana. Nu merită să-ți strici ziua pentru o culoare. Important e să fii tu fericită.

Dar eu nu puteam renunța atât de ușor. Era vorba despre mai mult decât o culoare. Era despre faptul că nimeni nu mă asculta, că mereu trebuia să cedez eu.

Într-o seară, după încă o ceartă cu Vlad, am decis să merg direct la doamna Mariana.

— Doamnă Mariana, vă rog… Știu că vă place rochia aceea, dar chiar nu se potrivește cu restul temei. V-aș fi recunoscătoare dacă ați putea alege altceva.

Ea m-a privit lung, cu un zâmbet rece.
— Ana, tu nu înțelegi. Eu am crescut un băiat singură, am trecut prin atâtea… Nu-mi spune tu mie cum să mă îmbrac! Dacă vrei pace în familie, mai bine te ocupi de altceva.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am ieșit din apartamentul lor tremurând și cu lacrimile șiroind pe obraji.

În zilele următoare, tensiunea dintre mine și Vlad a crescut. El era prins între noi două și nu știa cui să-i dea dreptate. Prietenele mele îmi spuneau să fiu fermă: „E nunta ta! Nu lăsa pe nimeni să-ți strice ziua!” Dar eu simțeam că orice aș face pierd ceva: ori liniștea din familie, ori propria mea fericire.

Într-o seară, la cină cu părinții mei și ai lui Vlad, conflictul a explodat.

— Ana exagerează! spuse doamna Mariana răspicat. Vrea să controleze totul! Eu nu accept așa ceva!

Mama mea încercă să intervină:
— Mariana, fiecare fată visează la ziua nunții ei… Poate găsiți o cale de mijloc?

Dar nimeni nu asculta pe nimeni. Tata s-a ridicat nervos de la masă:
— Dacă nici acum nu putem fi civilizați, ce va fi după nuntă?

Vlad tăcea și se uita în gol. Eu simțeam cum mi se prăbușește lumea sub picioare.

A doua zi am primit un mesaj de la soacra mea: „Dacă nu mă accepți așa cum sunt, poate ar trebui să vă gândiți dacă sunteți potriviți.”

Am plâns toată noaptea. M-am întrebat dacă merită să merg mai departe cu Vlad sau dacă ar trebui să renunț la tot pentru liniștea mea. Într-un final, am decis să vorbesc deschis cu el.

— Vlad, eu te iubesc. Dar nu pot trăi mereu cu impresia că trebuie să cedez doar ca să fie bine pentru toată lumea. Dacă nici acum nu putem găsi un echilibru între noi și familiile noastre… ce șanse avem pe viitor?

El m-a privit lung și pentru prima dată l-am văzut vulnerabil.
— Ana… nici eu nu știu ce să fac. Îmi iubesc mama, dar te iubesc și pe tine. Poate că ar trebui să ne gândim serios dacă suntem pregătiți pentru tot ce urmează.

Nunta s-a amânat. Prietenii au început să bârfească, rudele au ales tabere diferite. Eu am rămas cu întrebarea: cât de mult trebuie să sacrifici din tine pentru a face pe plac altora? Și dacă dragostea adevărată înseamnă compromisuri fără sfârșit sau curajul de a spune „ajunge”?

Poate că o rochie e doar un pretext pentru adevărurile pe care le ascundem sub covor ani la rând… Voi ce ați fi făcut în locul meu? Unde trageți linia între respect și sacrificiu?