Scrisoarea care mi-a sfâșiat viața: Când propria mamă îți cere pensie de întreținere

„Nu pot să cred că ai făcut asta, mamă!” am șoptit, cu scrisoarea tremurând între degete. Era o după-amiază de noiembrie, cu ploaia bătând în geamurile garsonierei mele din București, când am găsit plicul acela gros, cu scrisul ei apăsat. Nu mai vorbisem cu mama de aproape zece ani. Ultima dată când ne-am văzut, eram încă adolescentă, iar ea pleca, lăsându-mă cu tata și cu promisiunea că „o să fie mai bine așa”. Nu a fost.

Am rupt plicul cu o curiozitate amestecată cu teamă. Cuvintele dinăuntru m-au lovit ca o palmă: „Te rog să înțelegi, am nevoie de ajutor. Nu mai am bani, nu mă descurc. Ai obligația legală să mă ajuți, ești copilul meu.”

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Mama, cea care m-a abandonat, îmi cerea acum pensie de întreținere. Nu un telefon, nu o vizită, nu o întrebare despre cum sunt. Doar cererea rece, legală, de bani. Am aruncat scrisoarea pe masă și am început să plâng, cu obrajii arzând de furie și rușine.

A doua zi, la muncă, nu m-am putut concentra. Colega mea, Irina, m-a tras deoparte la pauză.

— Ce ai, Ilinca? Pari că ai văzut o fantomă.

— E mama… mi-a scris după atâția ani. Vrea bani. Pensie de întreținere.

Irina a oftat adânc.

— Știu că e greu, dar ești obligată să o ajuți, nu?

— Legal, poate. Dar moral? După tot ce a făcut? După ce m-a lăsat singură cu tata, care s-a apucat de băut și m-a făcut să mă simt ca o povară?

Irina a tăcut. Știa povestea mea. Știa cum, după plecarea mamei, tata se schimbase, cum serile mele de liceu erau pline de țipete și uși trântite, cum am învățat să gătesc și să mă descurc singură, cum am muncit din greu să intru la facultate și să scap din apartamentul nostru sufocant.

Seara, am sunat-o pe sora mea mai mică, Ana, care locuia la Cluj.

— Ai primit și tu scrisoare de la mama? am întrebat-o, cu vocea tremurândă.

— Da, Ilinca. Nu știu ce să fac. Pe de-o parte, mi-e milă de ea. Pe de altă parte, nu pot să uit cum ne-a lăsat. Și eu am rate, copil mic, nu-mi permit să-i trimit bani.

— Nici eu nu pot, Ana. Dar dacă ne dă în judecată? Dacă ne obligă statul?

— O să vorbesc cu un avocat. Dar… Ilinca, tu ai putea să o ierți?

Întrebarea Anei m-a urmărit toată noaptea. Am încercat să-mi amintesc momentele bune cu mama: cum mă ținea de mână la grădiniță, cum îmi făcea clătite duminica. Dar amintirile astea erau umbrite de imaginea ei plecând, de ușa care s-a închis, de tăcerea care a urmat.

În zilele următoare, am primit o citație. Mama ne dăduse în judecată, pe mine și pe Ana, cerând pensie de întreținere. Am simțit că mă sufoc. Am mers la tata, care locuia încă în același apartament vechi, cu miros de mucegai și amintiri grele.

— Tata, ai auzit ce vrea mama?

— Am auzit, Ilinca. Nu mă miră. N-a știut niciodată să fie mamă. Dar tu fă cum simți. Nu lăsa pe nimeni să-ți spună ce să faci cu sufletul tău.

Am izbucnit în plâns. Tata, care nu mă îmbrățișase niciodată de când eram mică, m-a tras la pieptul lui. Am simțit pentru prima dată că nu sunt singură.

Procesul a fost un coșmar. Mama a venit îmbrăcată modest, cu ochii roșii, dar privirea încăpățânată. Avocatul ei a vorbit despre obligația legală a copiilor de a-și întreține părinții. Avocatul nostru a încercat să explice judecătorului cum am fost abandonate, cum nu am primit niciun ajutor, nici măcar un telefon de sărbători. Judecătorul a oftat, a privit dosarul și a spus:

— Legea nu ține cont de sentimente. Dar poate că ar trebui.

Am ieșit din sală cu inima frântă. Ana m-a luat de mână.

— Ce facem acum?

— Nu știu, Ana. Poate că nu suntem copii doar ca să plătim datoriile părinților. Poate că merităm și noi să fim văzute, iubite, nu doar folosite.

Mama nu a spus nimic. Doar ne-a privit, cu o tristețe pe care nu i-o mai văzusem niciodată. Pentru o clipă, am vrut să o îmbrățișez. Dar am rămas pe loc, cu sufletul sfâșiat între datorie și durere.

Acum, când scriu aceste rânduri, încă nu știu dacă am făcut bine sau rău. Poate că nu există răspunsuri simple. Dar mă întreb: suntem oare datori să iertăm orice, doar pentru că suntem copii? Sau avem dreptul să ne protejăm sufletul, chiar și atunci când legea ne cere altceva?